14 ianuarie 2016

Semnificatia exorcismelor de la Botez

Inainte de randuiala botezului se citesc rugaciunile pentru catehumeni care contin si exorcismele. Preotul care sta in nartexul bisericii impreuna cu nasul si cu catehumenul, adica impreuna cu cel ce vine spre botez, porunceste diavolului in numele Dumnezeului celui Atotputernic si Domnului universului sa paraseasca pe catehumen. "Cunoaste-ti puterea zadarnica, care nici asupra porcilor nu a avut putere”, spune. "Teme-te de Dumnezeu, de Cel care prin porunca Sa a intarit pamantul peste ape ... si retrage-te de la cel ce se pregateste acum de sfanta luminare”.
In continuare cere de la Dumnezeu sa smulga catehumenului din radacina „toate lucrarile diavolului” sa-l curateasca astfel incat sa participe cu vrednicie la tainele cele ceresti. „Insoteste viata lui”, continua preotul, „cu inger de lumina, ca sa-l pazeasca pe acesta de tot viclesugul potrivnicului”. „Departeaza de la dansul tot duhul viclean si necurat... duhul ratacirii, duhul viclesugului, duhul slujirii idolesti si a toata avaritia, duhul minciunii si a toata necuratia... si fa-l pe el... fiu al luminii si mostenitor al imparatiei Tale”.
Continuand, preotul cere de la catehumen sau de la nasul sau, in cazul cand catehumenul este prunc, sa se lepede de satana, de lucrurile lui, de adorarea lui, de ingerii sai si de toata insotirea lui. In momentul in care catehumenul declara ca intr-adevar s-a lepadat de satana, preotul il cheama sa treaca la aceasta denuntare a satanei cu mai multa hotarare si, ca si cand nu ar fi fost de ajuns proferarea dezicerii, cere de la catehumen sa-l scuipe pe diavol.
De-a lungul acestui proces preotul, nasul si catehumenul sunt intorsi cu fata spre apus, unde dispare lumina si de unde vine intunericul. Pentru ca Diavolul este intuneric. Dupa aceasta toti se intorc cu fata spre rasarit, de unde vine lumina, soarele dreptatii, Hristos, cu Care preotul cere sa fie unit catehumenul. De ce se fac toate acestea? Si ce semnificatie au?
Multi, printre care si clerici, mai ales dintre cei care se afla in Apus, considera acest proces demodat si, in incercarea lor de aducere la zi a Bisericii, omit aceasta parte a randuielii. Simt ca este o insulta la adresa facultatii lor intelectuale sa vorbeasca despre Diavol si despre duhurile cele necurate. Considera acest proces un reziduu medieval. Sunt nedumeriti mai ales in ceea ce priveste barbaritatea scuipatului. In Rasaritul zilelor noastre toate acestea se citesc asa desirat, atat de confuz si ininteligibil si inlauntrul unui vacarm incat nimeni nu pricepe nimic.
Se pare ca este necesara o deosebita maturitate duhovniceasca si psihologica pentru ca cineva sa poata discerne intre propriile lui necesitati nevrotice si cele ale Bisericii. Cu cat mai lipsit de maturitate este cineva, cu atat mai grava este psihopatologia sa, cu atat mai mult infasoara intr-un vesmant teologic si ideologic necesitatile sale nevrotice si cu atat mai usor califica satisfacerea acestor necesitati nevrotice drept voia lui Dumnezeu sau traditie a Bisericii. Cativa clerici, din pacate foarte putini, in clipa in care isi implinesc dezvoltarea si se maturizeaza, se rusineaza de prostiile pe care le-au spus si le-au facut atunci cand, incercand sa inlocuiasca sentimentul insuficientei care ii inspaimanta, o faceau pe cei care stiu toate si prezentau drept suprem ideal incercarea lor de a-si satisface propriile necesitati nevrotice.
Tinerii, ca si cei fara experienta, tind sa subevalueze ceea ce este vechi si sa creada ca intelepciunea s-a nascut odata cu ei. Un cleric american totodata teolog a scris intr-una din cartile sale: „Cand privesc in urma viata mea si imi amintesc de lucrurile pe cere le-am spus la inceputul diaconiei mele, ma rusinez” si continuand, spune cum a devenit un extremist celebru si a ajuns centrul atentiei, cand la o intalnire a tinerilor a declarat ca invatatura despre nemurire este probabil eronata. „Daca ar fi cu putinta”, spune, „as sterge acest capitol din viata mea” .
Un incident care s-a intamplat mai tarziu in viata sa l-a ajutat sa inteleaga nebunia tineretii sale si sa infrunte dureroasele-i consecinte. A aflat ca unul dintre cei mai buni prieteni ai sai, care era un cleric foarte vrednic, are un fel de cancer catalectic si i-a telefonat ca sa-i spuna doua cuvinte de mangaiere. Cand prietenul i-a raspuns la telefon, a amutit si n-a putut decat sa intrebe: „Ce faci?” Celalalt fara nici cea mai mica urma de neliniste, a raspuns cu o suficient de buna dispozitie: „Sunt bine. Sunt in aceasta slujba de mai bine de douazeci de ani si vorbesc oamenilor despre viata, Dumnezeu imi da acum sansa sa arat cate ceva si despre moarte”. Aceasta dureroasa experienta este pretul pe care l-a platit pentru aroganta tineretilor lui. Intelegerea si aprecierea traditiei bisericesti este trudnicul lucru de o viata de om si cere multa maturitate, instructie si smerenie. Este esential ca si clericii, in incercarea lor de a face lucrurile intr-un mod lipsit de complicatii, sa nu le faca simplist. Daca incercam sa rationalizam ceea ce se intampla in Biserica, atunci vom deveni rationalisti intr-un chip odios si in cele din urma insasi Biserica nu va mai avea pentru noi sens.
Traditia ortodoxa este o imbinare absoluta intre disciplina si libertate. Exista in ea suficienta supunere pentru a-i salva orizontul si verticalitatea si suficienta libertate in vederea exprimarii personale. Insa, din nefericire, astazi vedem sa se impuna in viata bisericeasca o disciplina riguroasa in ceea ce priveste ascultarea fata de autoritati si nu in ceea ce priveste pastrarea autenticei traditii careia multi ne aratam cunoscatori incontestabili fara a putea spune de unde si cum am dobandit aceasta cunoastere.
Fiecare putem si suntem in stare sa ne chestionam daca o oarecare practica concreta este expresie autentica a traditiei bisericesti. Insa este indispensabil sa ne cercetam cu atentie mai intai onestitatea motivatiilor noastre, sa ne exprimam indoielile cu umilinta si apoi sa asteptam rabdator sa vedem ce a tezaurizat Biserica despre aceasta practica in constiinta ei.
Foarte ades, multi dintre noi incercam, in viata noastra bisericeasca, sa imitam modele culturale apusene, mai concret anglo-saxone, sau sa judecam actualitatea traditiei noastre bisericesti prin faptul daca este sau nu in acord cu aceste modele. Avangarda acestei tactici a fost si este de trei-patru secole ratiunea, la a carei propagare concureaza diaspora. Dar si aceasta cu vanitatea pe care ne-o creeaza complexul rudei sarace, astfel incat sa nu putem sa vedem foarte adesea cum punctele de vedere cele mai avansate ale Apusului justifica traditia noastra bisericeasca.
Astfel se intampla ca in psihoterapie sa urmarim o procedura aproape asemanatoare cu cea a Tainei Botezului. Un prim pas in vederea psihoterapiei este privirea in fata a realitatii. Negarea este cea mai intalnita forma de aparare impotriva durerii suferite in procesul instruirii si cauza oricarui fel de tulburari psihice. Individul tulburat sufleteste neaga sa recunoasca esecurile sale si utilizeaza orice tip de artificiu defensiv pentru a le ascunde.
In consecinta, nu poate sa acopere realele si sanatoasele lui nevoi, deoarece isi risipeste energia spre a construi defensiva, spre a-si ascunde diformitatea propriei vieti. Nu este posibil pentru un om sa aiba o viata sanatoasa si sa se dezvolte fara a privi in fata si fara a infrunta respingatorul sau schelet.
Botezul este exact hotararea cuiva de a privi in fata si de a-si respinge vechiul sine cu diformitatea lui, pentru a reincepe o viata noua in adevar, adica in Hristos. Nu exista o alta posibilitate pentru cineva de a incepe o viata noua, fara a privi in fata si a refuza diformitatea vechii sale vieti. Procesul botezului, care nu este un eveniment sau o randuiala, ci descoperirea unui mod de viata, este de o importanta exceptionala, iar dificultatea unora de a-i recunoaste importanta poate fi rezultatul propriei lor negari si expresia propriei lor fobii de a privi in fata diformitatea acelor elemente ale personalitatii lor, care obstructioneaza dezvoltarea lor. Astfel de personalitati defensive sunt ca pastori ineficace, adica esueaza in a-i ajuta pe ceilalti sa atinga plinatatea vietii, adica mantuirea. Starea de constiinta deplina a omului este absolut necesara dezvoltarii duhovnicesti, deoarece constientizarea conduce la autocunoastere si autocunoasterea conduce la metanoia, adica la dispozitia pentru schimbare. Metanoia este starea sufleteasca aflata in opozitie cu autarhia, cu autosuficienta spirituala a Fariseului, a omului „virtuos”, care crede ca se gaseste in starea de „har”, exact pentru ca nu detine autocunoasterea si de aceea ramane in stagnare, nu se dezvolta.
Insa scuipatul dinainte de botez nu este barbarie? Daca ar fi intrebat cineva care il considera barbarie de ce este barbarie, probabil va fi surprins si probabil nu se afla vreun raspuns. Raspunsul este ca scuipatul este un obicei anglo-saxon. Scuipatul este poate foarte expresiv, evident si eventual impur pentru un temperament personal anglo-saxon, astfel ca pentru aceasta situatie este foarte adecvat, pentru ca nici o reprobare a raului nu este excesiva. Bine. Scuipatul poate sa aiba o oarecare importanta pentru un adult, insa care poate sa fie utilitatea acestei proceduri pentru un prunc? Un raspuns teologic la aceasta intrebare poate fi considerat naiv. Istorisirea pacatului stramosesc poate fi invatata la scolile catehetice, insa in mod normal noi, cei mari, nu il luam in serios si de aceea nu este ciudat ca si copiii nostri nu iau in serios ceea ce ii invatam.
Concluziile psihologiei fata de psihodinamica umana ii ajuta pe cei mai dezghetati dintre acestia, care au o prejudecata antitranscendenta, sa vada corectitudinea multor adevaruri revelate. Criteriile corectitudinii pe care toti acestia le folosesc au de obicei o origine apuseana si ne-ortodoxa, insa psihologia intr-un mare grad si intr-un grad inconstient reuseste sa-l repuna pe drumul cel bun pe omul european. Dinlauntrul exercitarii terapiei familiei, oricine poate observa vociferanta realitate a pacatului stramosesc, deoarece din interiorul acesteia constatam ca ceea ce numim „bolnav identificat” este doar un simptom al patologiei familiei si ca imediat dupa nasterea sa copilul este contaminat de aceasta patologie. Duhurile cele viclene, ale inselaciunii si ratacirii care au contaminat relatia dintre parinti sunt transplantate imediat la pruncul nou nascut.
Demonii pe care ii exorcizam la acela care vine la dumnezeiasca luminare a botezului sunt indubitabil realitati distrugatoare care domina intr-un grad diferit vietile noastre, ale tuturor. Coparticiparea la un botez poate fi o ocazie foarte buna pentru fiecare, ca sa priveasca si sa-si condamne proprii lui demoni distrugatori.
Daca multi nu inteleg ceea ce fac clericii, acesta nu este un motiv sa se opreasca a o face, dar vor trebui sa vada aceasta lipsa a intelegerii ca pe un indiciu al neglijentei lor de a-i invata pe oameni viata in Hristos si de a face cele necesare pentru a deveni accesibile si inteligibile toate mijloacele pe care Biserica le are la dispozitie pentru mantuirea lor. Este oricum cert ca cele mentionate mai sus nu au absolut nici o importanta pentru majoritatea zdrobitoare a celor prezenti la ceremonia unui botez in zilele noastre. Botezurile, ca si nuntile, in experienta omului de mijloc sunt evenimente desacralizate, care de obicei nu numai ca sunt lipsite de orice caracter duhovnicesc, dar sunt lipsite chiar si de cea mai elementara decenta. Dincolo de satisfacerea unui de multe ori foarte scazut nivel, al vanitatii lumesti, botezurile si nuntile, pentru marea majoritate a oamenilor, constituie simple practici de legalizare, parand a fi nimic altceva decat surse de castig.
Parintele Philotheos Pharos


Exorcismele si lepadarile de la Botez

Pregatirea pentru botez sau catehumenatul cuprinde initierea crestina si exorcismele. Dat fiind ca botezul este astazi administrat foarte curand dupa nastere si ca initierea crestina trebuie amanata pentru mai tarziu, noi vom vorbi mai intai despre exorcisme care, in ritualul baptismal actual, vin imediat dupa rugaciunea de primire a catehumenului.
Omul modern, chiar daca este crestin, este in general foarte surprins sa afle ca serviciul divin baptismal incepe prin cuvinte adresate diavolului. Diavolul este intr-adevar absent in conceptia moderna din religie: pentru omul de azi, el apartine panopliei superstitiei medievale si tine de o mentalitate primitiva; numerosi sunt cei care, printre ei fiind si preoti, propun a se renunta pur si simplu la exorcisme, fiind considerate ca ceva deplasat in perspectiva religiei noastre luminata si moderna. Cat priveste pe neortodocsi, ei merg mai departe: ei vorbesc de necesitatea "demitologizarii" Noului Testament insusi, degajarea lui de o conceptie perimata asupra lucrurilor - intre care demonologia este una din expresiile esentiale - conceptie care ar masca mesajul autentic si vesnic.
Noi nu vrem sa expunem aici, nici macar in mod superficial, invatatura ortodoxa referitoare la diavol. Intr-adevar, Biserica nu a formulat niciodata in mod sistema-tic aceasta doctrina. In schimb, ceea ce este esential pentru noi, este ca Biserica a afirmat intotdeauna dimensiunea demonica, a cunoscut totdeauna, pentru a vorbi mai simplu, pe diavol. Daca aceasta cunoastere directa n-a fost sistematizata intr-o doctrina clar definita, este pentru ca e greu, daca nu chiar imposibil, sa definesti, in mod rational irationalul. Ori, elementul demoniac si, mai general, raul, constituie tocmai realitatea irationalului. Anumiti teologi si filosofi, straduindu-se a explica si deci a rationaliza existenta si cunoasterea raului, l-au definit ca pe o absenta; lipsa binelui. Ei l-au comparat, spre exemplu, cu intunericul, care nu e nimic altceva decat absenta luminii, si care se imprastie cand apare lumina. Aceasta teorie a fost adoptata apoi de catre deistii si de catre umanistii de toate nuantele si astazi inca mai face parte integranta din conceptia noastra moderna despre lume, in cadrul careia se considera ca remediul impotriva raului este instructia, inteleasa ca iluminare a spiritului. De exemplu, explicati adolescentilor mecanismul functiilor sexuale, suprimati misterul si tabuurile care inconjoara acest aspect al vietii si atunci ei vor folosi aceste functii intr-un mod rational, adica bine: inmultiti numarul scolilor si omul, care in mod natural este bun, va trai si se va comporta rational, adica bine.
Dar nu aceasta este ideea despre rau pe care ne-o da Biblia si care reiese din experienta Bisericii; aici raul nu este, desigur, o simpla absenta. Dimpotriva, este o prezenta: prezenta unui lucru intunecos, irational, dar foarte real, chiar daca originea acestei prezente nu este clara, nici usor de inteles. Astfel, ura nu este doar absenta iubirii; este prezenta unei puteri intunecoase care poate fi extrem de activa, inteligenta si creatoare. Ea nu este nicicum rezultatul ignorantei. Noi putem cunoaste si uri.
Cu cat anumiti oameni l-au cunoscut mai mult pe Hristos, au vazut lumina Lui si bunatatea Lui, cu atat mai tare L-au urat. Aceasta experienta a raului ca putere irationala, ca forta ce pune stapanire pe noi si dirijeaza faptele noastre a constituit totdeauna experienta Bisericii si, de asemenea, a tuturor celor ce cauta, oricat de anemic, sa se imbunatateasca, de a nu se lasa prada pornirilor firesti contradictorii, si doresc sa ajunga la o viata duhovniceasca mai aleasa. Prima noastra afirmatie este deci ca exista intr-adevar o realitate diabolica: puterea malefica a intunericului si nu o simpla absenta a binelui. Dar trebuie sa mergem mai departe: asa cum nu poate exista iubire fara o persoana care sa iubeasca, nu poate exista ura fara o persoana care sa urasca. Si daca taina ultima a binelui rezida intr-o persoana, taina ultima a raului trebuie sa se afle tot intr-o persoana. In spatele prezentei sumbre si irationale a raului, trebuie sa existe o lume de fiinte personale care au optat sa-L urasca pe Dumnezeu, lumina, de a fi potrivnice. Cine sunt aceste persoane? Cand, cum si pentru ce au ales sa fie impotriva lui Dumnezeu? La aceste intrebari, Biserica nu da nici un raspuns precis. Cu cat realitatea e mai adanca, cu atat ea se preteaza la formule si definitii.
Astfel, raspunsul este icoperit de simboluri si imagini care lasa sa se inteleaga ca a existat la origini, in lumea duhurilor creata de Dumnezeu, o revolta condusa de ingeri, intr-o pornire de mandrie. Originea raului ar fi deci nu ignoranta si imperfectiunea, ci dimpotriva, cunoasterea si un grad de perfectiune care facea posibila ispita mandriei. Oricine ar fi "diavolul" este una din cele dintai si dintre cele mai alese creaturi ale lui Dumnezeu. El este, ca sa spunem asa, destul de perfect, destul de inteligent, destul de puternic si chiar destul de divin pentru a cunoaste pe Dumnezeu si a nu I se supune, pentru a cunoaste pe Dumnezeu si totusi sa aleaga de a-l fi impotriva, de a dori sa fie liber de Dumnezeu.
Si cum aceasta libertate este imposibila in iubirea si in lumina care duc totdeauna la Dumnezeu si indeamna a se darui in mod liber Lui, libertatea demonica nu se implineste decat in negatie, in ura si revolta. Acestea sunt desigur, sarmane cuvinte, aproape total neadecvate la taina terifianta pe care ele incearca a o traduce. Caci noi nu stim nimic de aceasta catastrofa initiala ce s-a produs in lumea spirituala-despre aceasta ura impotriva lui Dumnezeu, starnit de mandrie si despre aparitia straniei realitati a raului care nu a fost nici voit, nici creat de Dumnezeu. Sau mai degraba, noi cunoastem aceasta realitate prin propria noastra experienta, experienta noastra a raului.

Aceasta este totdeauna, in fapt, cea a caderii; ceva pretios in noi este deturnat de la rostul lui firesc, tradeaza propria-i natura. De unde caracterul antinatural al acestei caderi, care devine totusi un element integrant si natural in fiinta noastra. Si cand contemplam raul in noi insine si in lume, cat de desarte si superficiale ne apar toate exercitiile, zise rationale, toate reducerile raului la teorii bine construite si rationale! Daca este ceva ce noi invatam din experienta spirituala, este aceea ca raul nu poate fi explicat, dar ca el trebuie infruntat si combatut.
Exact asa a actionat si Dumnezeu impotriva raului. El nu l-a explicat. El a trimis pe Fiul Sau unic pentru a fi rastignit de catre fortele raului pentru ca acestea sa fie distruse prin iubirea Sa, prin credinta si prin ascultarea Sa.
Aceasta este, deci, calea pe care trebuie sa o urmam si noi. Pe aceasta cale, noi intalnim inevitabil Diavolul chiar in momentul in care am luat hotararea de a urma pe Hristos. In slujba botezului, care este un act de eliberare si de biruinta, exorcismele vin primele pentru ca in drumul nostru spre izvoarele baptismale ne vom ciocni inevitabil cu aceasta sumbra si puternica entitate care ne bareaza calea. Aceasta trebuie indepartata, alungata, pentru ca noi sa putem inainta. Atunci cand mana preotului atinge capul copilului lui Dumnezeu si face peste el semnul lui Hristos, diavolul este acolo, cautand sa apere ce a rapit lui Dumnezeu si vrea sa-l pastreze in puterea lui.
Noi nu-i vedem, dar Biserica stie ca el este prezent. Noi nu vedem, poate, in toata ceremonia botezului, decat o placuta sarbatoare de familie, dar Biserica stie ca o batalie apriga sta pe punctul de a se inclesta, a carei miza nu este o simpla parere, ci insasi viata vesnica. Fiindca, vrem sau nu vrem, o stim sau nu, noi toti suntem angajati intr-o lupta spirituala. Desigur, o biruinta decisiva a fost repurtata de Dumnezeu, dar diavolul nu s-a dat inca invins. Dimpotriva, Scriptura spune ca atunci cand el a fost ranit de moarte si infrangerea lui a devenit inevitabila, el angajeaza ultimul atac, cel mai atroce. El nu poate nimic impotriva Iui Hristos, dar poate mult impotriva noastra. Exorcismele sunt astfel inceputul luptei care reprezinta prima dimensiune si cea mai importanta in viata crestina.
Noi vorbim diavolului! Tocmai in aceasta se manifesta credinta crestina, conform careia cuvantul este putere, mai ales putere. In conceptia desacralizata si secularizata a omului modern, cuvantul, ca toate celelalte, a fost devalorizat, redus doar la semnificatia lui rationala, in revelatia biblica, dimpotriva, cuvantul este totdeauna putere si viata. Dumnezeu a creat lumea prin cuvant. Cuvantul este putere creatoare si, de asemenea, putere distructiva, caci el comunica nu numai idei si concepte, ci mai ales realitati spirituale, pozitive ca si negative. In acceptia secularizata a cuvantului, nu numai ca este inutil, dar este chiar ridicol sa vorbesti diavolului, caci nu este nicidecum posibil dialogul rational cu insasi sursa irationalului. Dar exorcismele nu sunt o explicatie, nici un discurs destinat probarii unei entitati care uraste, minte si distruge. Ele sunt, cum scrie Sf. loan Chrisostom "invocatii infricosatoare si minunate", manifestarea unei puteri "inspaimantatoare si teribile" care distruge puterea malefica a lumii satanice:
Cearta-te pe tine, diavole Domnul, Cel ce a venit in lume si S-a salasluit intre oameni ca sa surpe tirania ta si pe oameni sa-i izbaveasca; Cel ce pe lemn puterile cele potrivnice a biruit, soarele intunecandu-se si pamantul clatinandu-se, mormintele deschizandu-se si trupurile sfintilor sculandu-se; Care a zdrobit cu moartea pe moarte si a surpat pe cel ce avea stapanirea mortii, adica pe tine, diavole. Juru-te cu numele lui Dumnezeu, Care a aratat pomul vietii si a randuit heruvimi si sabie de foc ce se intorcea de-l strajuia: cutremura-te si te departeaza.

Caci te jur cu numele aceluia Care a umblat ca pe uscat pe valurile marii si a certat viforul vanturilor; a Carui cautatura seaca adancurile si groaza Lui topeste muntii; ca Acela si acum iti porunceste prin noi: teme-te, iesi si te departeaza de la zidirea aceasta si sa nu te intorci, nici sa te ascunzi in el, nici sa-l intimpinipe el, nici sa lucrezi impotriva lui, nici noaptea, nici ziua, nici dimineata, nici la amiaza. Ci te du in iadul tau, pana in ziua cea mare gatita judecatii. Teme-te de Dumnezeu, Cel ce sade pe heruvimi si cauta spre adancuri; de Care se cutremura ingerii, arhanghelii, scaunele, domniile, incepatoriile, stapaniite, puterile, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi; de Care se cutremura cerul, pamantul, marea si toate cate sunt intr-insa. Iesi si te departeaza de la cel insemnat, noul ales ostas al lui Hristos, Dumnezeul nostru. Ca te jur cu numele Aceluia Care umbla pe aripile vanturilor si face pe ingerii Sai duhuri si pe slugile Sale para de foc. tesisi te departeaza de la zidirea aceasta, cu toata puterea ta si cu toti slujitorii tai. Ca s-a preaslavit numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.
Exorcismul este, intr-adevar, un poem in acceptiunea cea mai adanca a termenului care, in greaca, inseamna creatie. El exprima in mod perfect o realitate si o implineste; el face posibil ceea ce anunta; el reda cuvintelor energia divina din care purced. Si exorcismul realizeaza toate acestea pentru ca este rostit in numele lui Hristos; el este cu. adevarat plin de puterea Lui, Care a asumat viata umana, a facut al Sau cuvantul omenesc, a distrus deja in inima ei puterea satanica. Dupa ce a exorcizat astfel puterea raului, exorcismul face aceasta implorare:
Doamne Savaot, Dumnezeul lui Israel, Cei ce tamaduiesti toata boala si toata neputinta, cauta spre robul Tau acesta (N), cearca-l, cerceteaza-l si departeaza de la dansul toata lucrarea diavolului. Cearta duhurile cele necurate si le departeaza, si curateste lucrul mainilor Tale. Si lucrand, cu grabnica Ta lucrare, zdrobeste degrab pe satana sub picioarele lui si-i da biruinta asupra lui si asupra duhurilor lui celor necurate. Ca, dobandind mila Ta, sa se invredniceasca de Tainele Tale cele nemuritoare si ceresti si Tie slava sa inalte. Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.
Eliberarea din puterea satanica este inceputul restaurarii omului. Dar implinirea ei este imparatia cereasca unde omul a fost primit de Hristos, in asa fel ca inaltarea la cer, "comuniunea cu Dumnezeu si indumne-zeirea" au devenit cu adevarat vocatia si destinul ultim al omului.
Atunci cand exorcizeaza pe catehumen, preotul, conform indicatiilor de la capitolul respectiv "sufla de trei ori peste gura, fruntea si pieptul" celui ce se boteaza. Respiratia este functia biologica esentiala care ne pastreaza in viata, functie care, pe de alta parte, ne face total dependenti de lume. Ori lumea este teribil marcata de rau si de moarte.
In conceptia crestina initiala, nu exista loc pentru dihotomia moderna a spiritului si a materialului, omul era alcatuit in totalitatea sa, in unitatea si interdependenta sa organica dintre spiritual si fizic. Lumea intreaga este suferinda, incat actul eliberarii nu este numai spiritual, ci in mod egal fizic: inseamna purificarea chiar si a aerului pe care-l respiram si care, in actul exorcismului, redevine pur si dar al lui Dumnezeu, este viata restabilita in dependenta ei de Dumnezeu, ca dar pe care Dumnezeu l-a facut omului la inceput. Si preotul continua:
Departeaza de la dansul pe tot vicleanul si necuratul duh, care se ascunde si se incuibeaza in inima lui: duhul inselaciunii, duhul viclesugului, duhul slujirii idolesti si a toata lacomia, duhul minciunii si a toata necuratia, care lucreaza dupa invatatura diavolului. Si-l fa pe el oaie cuvantatoare turmei celei sfinte a Hristosului Tau, madular cinstit al Bisericii Tale, fiu si mostenitor al imparatiei Tale. Ca dupa poruncile Tale vietuind si pazind pecetea nestricata si ferind vesmantul neintinat, sa do-bandeasca fericirea sfintilor in imparatia Ta. Cu harul si cu indurarile si cu iubirea de oameni a Unuia-Nascut Fiului Tau, cu Care impreuna esti bine cuvantat, cu Preasfantul si bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.
Exorcismele s-au terminat. Prima eliberare s-a realizat. Omul a redevenit o fiinta libera, capabila de o adevarata libertate- nu ceea ce noi numim libertate si care,in fapt, face pe om rob al poftelor si pornirilor sale, ci libertatea de a putea sa primeasca iarasi adevarata viata care vine de la Dumnezeu si duce la Dumnezeu, libertatea de a face adevarata alegere libera si cu adevarat eliberatoare: alegerea lui Dumnezeu. Tocmai aceasta constituie faza urmatoare a slujbei botezului.
Lepadarea de Satan
Acest ritual ca si cel care urmeaza imediat dupa el (marturisirea lui Hristos), se situa altadata putin inainte de botezul propriu-zis, in Vinerea sau Sambata cea mare. Astfel, aceste doua randuieli constituiau insusi sfarsitul, incununarea intregii perioade a pregatirii catehetice. In slujba de azi aceste doua momente sunt plasate imediat dupa exorcisme.
"Preotul intoarce pe cel ce se boteaza cu fata catre apus, fara haine, fara incaltari si cu bratele ridicate"..., "intors cu fata spre Apus...". Apusul, adica locul unde se culca soarele, constituie aici simbolul intunericului, "tinutul" lui Satan. Catehumenul infrunta acum pe Satan fiindca exorcismele i-au permis de a renunta la el, de a-l desfide, de a-l respinge. Insusi faptul de a se intoarce cu fata spre Apus constituie un act de libertate, primul act liber al omului eliberat de sub stapanirea diavolului.



"...fara haine, fara incaltari si cu bratele ridicate..." Catehumenul vede cum dispare tot ceea ce acoperea in ochii lui starea de rob; tot ceea ce-l facea sa creada ca el era un om liber, inconstient chiar de sclavia lui, de starea lui lamentabila, de inchisoarea lui. De aici inainte el stie ca era captiv- "iar captivii sunt goi si desculti".
El a aruncat tot ceea ce masca starea lui de prizonier, apartinand lui Satan. El "stie din ce rau a fost eliberat si spre ce bine se grabeste"". Bratele ridicate indica predarea lui Hristos, ca doreste sa devina rob al lui Hris-tos, ca doreste aceasta robie, dupa Sf. loan Chrisostom, "schimba robia-n libertate... omul este rapit din tara straina si adus in patria sa. Ierusalimul ceresc...". Si preotul zice: "te lepezi de Satana, de toate lucrurile lui...?"
In epoca in care a fost stabilit ritualul acesta, semnificatia lui era evidenta, atat pentru catehumen, cat si pentru intreaga comunitate crestina. Ei traiau intr-o lume pgana, a carei existenta era impregnata de pompa diaboli, adica de inchinarea la idoli, de participarea la cultul imparatului, de adorarea puterii etc. Nu numai ca cel ce se boteza stia foarte bine la ce anume renunta, dar era deplin constient de calea cea stramta, de viata grea, cu adevarat neconforma si radical diferita de cea din jurul lui-viata spre care-l ducea renuntarea la Satan.
Cand lumea toata a devenitcrestina, identificandu-se cu credinta crestina si a adoptat cultul crestin, semnificatia acestei lepadari (de Satana) a inceput sa se piarda fiind pe punctul de a fi considerata un ritual arhaic si anacronic, curiozitate care nu trebuie sa fie luata in serios. Crestinii s-au obisnuit definitiv cu ideea ca crestinismul este parte integranta a lumii si ca Biserica nu este decat o expresie religioasa a valorilor terestre. Notiunea de tensiune sau de conflict intre credinta crestina si lumea exterioara s-a estompat in constiinta crestina moderna. Astazi inca, in ciuda prabusirii evidente a atator lumi, imperii, popoare si state, asa-zis crestine.


Nenumarati crestini sunt inca incredintati ca nu exista nimic fundamental negativ in lumea noastra si ca este perfect posibil sa accepte modul ei de viata, valorile si prioritatile ei, implinind concomitent si datoriile religioase ale crestinului. Mai mult, Biserica si crestinismul, ele insele sunt considerate mai degraba ca mijloace prin care trebuie s ajute la realizarea unei vieti prospere si fericite in aceasta lume, ca un fel de terapeutica spirituala care permite sa fie rezolvate toate tensiunile si conflictele si care aduce acel echilibru interior care garanteaza succesul, stabilitatea si fericirea.
Chiar ideea ca crestinul trebuie sa renunte la anumite lucruri, si acestea nu sunt doar acte imorale si vinovate, ci o intreaga viziune asupra vietii, un ansamblu de prioritati, o atitudine fundamentala in raport cu lumea, si ca viata crestina este totdeauna ocale stramta si o lupta - toate acestea au fost practic abandonate si nu mai figureaza in centrul mentalitatii crestine de azi.
Cumplitul adevar este ca o majoritate coplesitoare crestina pur si simplu nu mai sesizeaza prezenta si actiunea lui Satan in lume si nu mai simt deci nevoia de a renunta la lucrurile si la slujirea lui. Ei nu mai discern evidenta idolatrie care impregneaza ideile si valorile in care oamenii traiesc azi si care determina, orienteaza si aservesc viata lor mult mai mult decat idolatria tangibila a pa-ganismului de altadata.
Ei raman orbi la faptul ca actiunea lui Satan consta esentialmente in a falsifica si a contraface, a deturna de la semnificatia lor reala insasi valorile pozitive, a face ca albul sa para negru si invers, a practica jocul subtil si pervers al minciunii si confuziei. Ei nu vad ca notiuni apriori pozitive si chiar cresti ne ca cele de libertate, eliberare, dragoste, fericire, propasire, deplina realizare a posibilitatilor fiecaruia, notiuni care sunt cu adevarat la baza constiintei omului si a societatii moderne, motivatia si ideologia acestei societati, toate acestea pot fi deturnate de la sensul lor real si sa devina vehicule ale demoniacului. Ori, insasi esenta a tot ceea ce este demoniac o constituie totdeauna mandria: "pompa diaboli".
Adevarul, in ceea ce-l priveste pe omul modern, fie ca este un conformist respectuos fata de lege, ori un virulent contestatar, este ca cel mai adesea el este amenintat fie de mindrie, fie de reversul man-driei - deznadejdea. Astfel, a te lepada de Satana nu inseamna doar a respinge o fiinta mitologica in a carei existenta nici nu se mai crede. inseamna a respinge toata aceasta conceptie despre lume, plina de suficienta si de deznadejde. Desigur, Satan nu va uita aceasta respingere, aceasta sfidare, aceasta lepadare. "Sufla-l si scuipa-l pe el!" Razboiul este declarat. Incepe o lupta a carei miza reala este viata vesnica. Crestinismul acesta este! Si acesta este sensul ultim al optiunii noastre.