SE MAI POATE REPETA BOTEZUL?

Imi scrie zilele trecute un parinte drag sufletului meu, din zona Neamtului, si ma roaga sa ma pronunt asupra unor versete despre care este, la randu-i, intrebat de ucenici. Pasajul scripturistic este urmatorul: "Caci este cu neputinta pentru cei ce s-au luminat odata si au gustat darul cel ceresc si partasi s-au facut Duhului Sfant, si au gustat cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor, cu neputinta este pentru ei, daca au cazut, sa se innoiasca iarasi spre pocainta, fiindca ei rastignesc lorusi, a doua oara, pe Fiul lui Dumnezeu si-L fac de batjocura" (Evrei 6, 4-6). Intrucat tema cuprinsa este una de mare actualitate, m-am gandit sa va impartasesc parte din concluziile la care am ajuns reflectand la aceste cuvinte ale Sf. Ap. Pavel. Fara un reper patristic, e usor de inteles nedumerirea celor care gasesc o serioasa piatra de poticneala in citatul anterior. Pentru ca, la o lectura superficiala, se poate deduce ca exista situatii in care este cu neputinta omului sa se mai pocaiasca, o data ce a cazut. Cu atat mai contrarianta este o astfel de interpretare, cu cat ea vine in flagranta contradictie cu toata invatatura Mantuitorului, propovaduita ca atare de Biserica, din care reiese ca omul are sansa de a se pocai in orice clipa, atata vreme cat traieste pe pamant, chiar si inainte de a-si da ultima suflare. (Pana si Iuda Iscarioteanul, daca s-ar fi pocait precum Petru, cel ce s-a lepadat de trei ori de Domnul, ar fi avut si el sansa de a se indrepta. Faptul ca el a ales sa se spanzure nu tine de nici o predestinare, ci reprezinta o optiune facuta din mandria celui care prefera sa se omoare, decat sa admita ca a gresit si sa ceara iertare). Mai mult, insusi "apostolul neamurilor", Pavel, spune, spre exemplu, corintenilor ca se teme ca, venind la ei, sa nu-i gaseasca "pe multi care au pacatuit inainte si nu s-au pocait de necuratia si de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au facut" (II Corinteni 12, 21). Si din acesta, dar si din alte pasaje ale epistolelor sale, reiese clar ca cel ce s-a convertit pe drumul Damascului nu poate fi decat un fervent invatator al pocaintei, care este o sansa acordata oricui de a se ridica din pacat catre Dumnezeu...

Imediat ce am primit mesajul amintit la inceput, m-am indreptat catre comentariile patristice, sursa autorizata din Biserica in a ne deslusi cuvintele Sfintei Scripturi. Si Parintii Bisericii au sesizat pericolul ca aceste trei versete sa fie interpretate in sensul in care omului i-ar putea fi refuzata pocainta. Sfantul Ambrozie al Milanului afirma insa, inca de la inceputul comentariului sau pe marginea acestor versete (in volumul "Despre pocainta"), ca Apostolul Pavel nu poate "invata ceva in contradictie cu propria sa fapta. El a acordat, la Corint, iertarea pacatelor, ca urmare a pocaintei; cum ar putea, asadar, el insusi, sa vorbeasca impotriva propriei sale decizii?". Ca atare, Sf. Ambrozie nu poate decat sa sustina ca aici apostolul ne invata "ceva diferit, dar nu contrar cu ceea ce a facut anterior". Ceea ce ne invata in Epistola sa catre Evrei este ca "repetarea, de catre oricine, a Tainei Botezului nu este permisa". Aceeasi interpretare am gasit-o in mai multe comentarii patristice (de fapt, in toate cele care sunt acum disponibile, conform editorilor monumentalei colectii "Ancient Christian Commentary on Scripture"): "botezul este o cruce (...) si nu este posibil ca Hristos sa fie rastignit a doua oara", "daca trebuie sa ne botezam din nou, trebuie ca acelasi Hristos sa moara din nou" (Sf. Ioan Gura de Aur, "Despre Epistola catre Evrei"); "botezul este unul singur" (Theodoret din Cyr, "Talcuire la Evrei"); "cei care propun doua botezuri cer rastignirea din nou a Fiului lui Dumnezeu" (Efrem Sirul, "Comentariu la Epistola catre Evrei"); "botezul este o taina si este suficient o data pentru totdeauna" (Severian din Gabala, "Fragmente despre Epistola catre Evrei").

Care este "al doilea botez"?

Lecturand din nou, cu mai multa atentie, pasajul de la Evrei 6, 4-6, ne este mai usor sa sesizam o nuanta care scapa cititorului obisnuit. Anume in text nu ni se spune ca este cu neputinta sa se pocaiasca cei care au cazut, ci ca este cu neputinta ca aceia care "s-au luminat odata", cazand in pacat,"sa se innoiasca iarasi spre pocainta". Din traditia liturgica stim ca cel care s-a botezat mai este numit si "luminat" (de aici si denumirea de "saptamana luminata" pentru prima saptamana ce urmeaza Sfintelor Pasti, pentru ca in aceasta perioada cei care se botezau la acest mare praznic - si erau multi, mai ales in primele secole crestine - veneau la biserica doar in haine albe). Asadar, o data ce ai primit "luminarea" si te-ai "innoit" in apa botezului, nu mai poti sa beneficiezi de aceasta taina, indiferent cat de mare ar fi caderea ta. Chiar si pentru cel care se leapada de Hristos si se converteste, spre exemplu, la islamism, daca se pocaieste si revine in Biserica, este reprimit in sanul comunitatii, dar nu i se repeta Taina Botezului, ci doar primeste Taina ungerii cu Sfantul si Marele Mir.

Botezul nu se repeta nici cand este savarsit in situatii de urgenta. Daca un copil nebotezat este pe punctul de a muri, atunci orice membru al Bisericii (barbat sau femeie) are dreptul si datoria de a-l boteza cu apa rostind formula: "Se boteaza robul/roaba lui Dumnezeu (N) in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin". Daca pruncul nu moare, ci traieste, ulterior se face slujba Botezului, dar fara ca acesta sa mai fie cufundat in apa si fara a se mai rosti formula respectiva. O alta situatie speciala intalnim cand o persoana nu stie sigur daca a fost botezata (cazul, cel mai adesea, al copiilor crescuti in orfelinate, mai ales in vremea comunismului). Intr-o astfel de situatie, daca nu se gasesc nici un fel de informatii sau marturii despre savarsirea acestei taine, se face botezul persoanei respective rostindu-se urmatoarea formula: "Se boteaza robul/roaba lui Dumnezeu (N), daca nu a mai fost botezat(a), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin". In rest, slujba este aceeasi ca la un botez obisnuit.

Pasajul despre care vorbim in acest articol si care sustine, in mod categoric, faptul ca nu este posibil a repeta botezul, ar trebui sa reprezinte un serios prilej de reflectie pentru cei care (din anumite confesiuni, declarate crestine) insista pentru rebotezarea cuiva, chiar daca a primit Taina Sfantului Botez. Argumentul care se invoca cel mai adesea este acela ca botezul nu ar fi valabil, fiind savarsit in frageda pruncie si ca omul trebuie sa aleaga in mod constient a fi botezat. Nu mai este spatiu pentru a invoca toate argumentele scripturistice si patristice in favoarea botezului copiilor, incat am sa aduc in atentie doar unul, de bun simt. Daca nu se poate boteza decat o persoana matura si capabila sa discearna/ sa aleaga, atunci ce ne facem cu acei copii care mor inainte de a putea fi botezati? Nu S-a rastignit Hristos si pentru acestia?... Ca sa nu mai spun ca, oricat de intelept/ citit/ matur/ evlavios ai putea fi, tot nu poti fi constient pe deplin de ceea ce inseamna Taina Botezului, astfel incat sa stii bine ce alegi a primi! Este o mandrie fara margini sa crezi ca poti tu deslusi tainele lui Dumnezeu fara a fi calauzit de Duhul Sfant, pe care tocmai prin Botez si Mirungere Il dobandesti!

Ar mai fi multe de spus despre acest citat de la Evrei 6, 4-6. Spre exemplu, el ne conduce si cu gandul la o afirmatie de natura eretica, a celor care sustin ca, la un moment dat, Hristos se va lasa omorat si de demoni ca si pe acestia sa-i mantuiasca. Or, demonii sunt ingeri creati de Dumnezeu care au "gustat darul cel ceresc", care au ales sa se rupa de Dumnezeu dupa ce L-au cunoscut, stiind foarte bine ce consecinte va avea gestul lor, in caderea lor nefiind ispititi de nimeni, cum a fost omul in Eden. Ca atare, pentru unii ca acestia nu mai e posibil "sa se innoiasca iarasi", de vreme ce ei refuza, constient, pe Dumnezeu.

Dar as prefera sa inchei articolul sesizand in acest citat un indemn al Apostolului Pavel spre continua desavarsire. Iata ce perspectiva dumnezeiasca se deschide in fata noastra: sa gustam "darul cel ceresc", sa fim partasi"Duhului Sfant", sa gustam "cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor". Dupa cum deducem din cuvintele pauline, e o stare posibil de atins pentru fiecare dintre noi, chiar daca mai si (re)cadem in pacate. Daca Botezul nu se repeta, avem sansa numita Spovedanie sau Taina Pocaintei, care mai e numita si "al doilea Botez". La ea apelam oricat de des avem nevoie caci nu e una dintre tainele irepetabile. Sa o folosim nu "din an in Pasti", ci cat mai des si cat mai cu folos, ca pe o scara catre cer. Iar o scara, cu cat are treptele mai rare (mai departate), cu atat se urca mai anevoios; cu cat treptele sunt mai dese, cu atat e mai usor de urcat.

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

Ce trebuie sa faca nasii la Botez

Botezul este primul moment important din viaţa românului creştin. Socotit Sfântă Taină, el este bogat în semnificaţii, dar şi în tradiţii, unele creştine, altele nu. Între toate acestea, naşul este pus „la loc de cinste”. În ce constă cinstea naşului şi, mai ales, ce trebuie să facă naşul la Botez? Încercăm un răspuns teologic.

Ce trebuie să facă naşii la Botez. Ce înseamnă a fi naş La prima vedere, ţi-ar veni să zici că „naşul” este cel care plăteşte sau căruia i se plăteşte. Şi într-un caz şi în altul, naşul pare o autoritate financiară. Eronat. . .

Termenul „naş” vie din slavonă şi înseamnă „al nostru”. Funcţia lui este aceea de a desemna un părinte spiritual, un garant, un martor. De aceea, naşii se numesc uneori şi martori.

Năşia apare în cultul creştin în jurul anului 235, în lucrarea „Tradiţia Apostolică”. Iniţial, creştinul se boteza fără a avea nevoie de un martor, doar pe baza mărturiei proprii. Extinzându-se creştinismul, cei botezaţi treceau printr-o etapă de pregătire, în care erau iniţiaţi în învăţăturile creştine. Această educaţie se făcea sub autoritatea spirituală a unui garant, care, la momentul botezului, dădea mărturie.

În acest fel, în Biserică, apare o relaţie deosebită de rudenie spirituală, între naş şi fin, relaţie care este socotită ca fiind de importanţă mult mai mare decât relaţia trupească dintre părinte şi copil. Astfel, naşii sunt „părinţi spirituali” ai finilor, o autoritate spirituală în domeniul creştinismului pentru fin, nicidecum simpli sponsori ai unor evenimente.

Autoritatea naşului se regăseşte şi în cadrul unor proverbe populare: „ţi-ai găsit naşul”, „orice naş îşi are naşul” etc.

Această legătură spirituală însă tinde astăzi să se deformeze, sub influenţa secularizării, în două mari direcţii: finanţele şi cumetriile. Înlăturarea spiritualului din relaţia naş-fin lasă lor unor deviaţii de tip materialist. Astfel, se crede că naşul este dator să aibă grijă de fin doar pe linia vieţii lumeşti, sponsorizându-l sau ajutându-l sub diverse forme ale nepotismului.

Cine poate fi naş

Evident, nu oricine poate fi naş. Singurul criteriu valabil la alegerea unui naş este competenţa sa spirituală. Nu portofelul sau puterea de influenţă în societate. De ce? Pentru că, devenind părinte spiritual, naşul îşi asumă o responsabilitate la fel de mare ca şi aceea faţă de copii săi trupeşti. El este călăuza spirituală a micului creştin, pe drumul întortocheat şi plin de ispite al vieţii. Dacă însă naşul nu este pregătit suficient, atunci ajungem la constatarea tragică „orb pe orb călăuzind, amândoi vor cădea în groapă”.

Aşadar, nu alergaţi după naşi cu portofele grase sau cu puteri de decizie, ci după naşi cu inimă mare şi minte înţeleaptă. În fond naşul parafrazează imaginea sfinţeniei. Orice naş ar trebui să fie sfânt pentru finul său, cum orice fin ar trebui să fie lipit de inima naşului său.

Ce trebuie să facă naşii la Botez

1. Să-şi cunoască bine credinţa. Altfel se poate face de râs. E ca şi cum, la şcoală, un profesor ar veni în faţa elevilor fără a-şi cunoaşte lecţia. Este penibil atunci când, vrând să călăuzească un suflet crud pe calea desăvârşirii creştine, naşul nu ştie nici măcar „Tatăl nostru” sau „Crezul”. Situaţia este perfect similară cu oficialii care, folosindu-se de autoritatea lor lumească, habar n-au ce să facă în posturile în care sunt puşi.

2. Să-şi iubească sincer şi dezinteresat finul. Să nu accepte a fi naş doar din formalism sau din oarecare interese lumeşti al adresa finului sau a rudelor acestuia. Viitorul creştin nu trebuie să fie doar o trambulină pentru construirea unor relaţii de cumetrie în interes lumesc. Naşul are rostul de a-şi învăţa finul la practicarea virtuţilor creştine, nu la săvârşirea faptelor rele. Creştinismul trebuie să desăvârşească lumea, nu să gireze clanurile lumeşti.

3. Să se preocupe constant de finul său. Nu e suficient să botezi şi gata. Botezul, ca „naştere de Sus”, este doar începerea unei relaţii educaţionale intre naş şi fin, cum tot aşa naşterea trupească este începutul vieţii. Abandonarea finului, dezinteresul faţă de el este un avort spiritual.

4. Preocuparea să fie mai mult spirituală decât materială. Este drept că preocuparea faţă de cineva drag include şi o latură materială, câtă vreme noi suntem suflet şi trup. Dar nu trebuie exagerat. Sf. Pavel învaţă că „nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinţi, ci părinţii pentru copii.” Dar fiecare pe linia sa specifică.

De aceea, este o tradiţie ca naşii să procure cele necesare copilului pentru botez (lumânare, hăinuţe etc) dar acestea sunt doar transpunerea materială a pregătirii spirituale a finului. În cazul botezului pruncilor, rolul de martor şi garant este mai accentuat Creştinul matur, ştiind că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa, îşi asumă intrarea în creştinism a fragedului prunc, tocmai pentru a-l face părtaş comunităţii de creştini şi comuniunii cu Dumnezeu.

5. Să fie pregătit el însuşi pentru momentul botezului. Preocuparea pentru botez tinde, în materialismul postmodern de astăzi, să semen mai mult cu o alergătură după te miri ce, plus unele tradiţii nu-ştiu-de-unde venite. De aceea, în calitate de autoritate spirituală a familiei, naşul trebuie să ştie bine ce presupune un botez. Altfel, părerile venite din jur se vor amesteca cu ignoranţa proprie şi vor crea un eveniment haotic, în care fiecare face ceva, dar mai nimeni nu ştie de ce şi pentru ce. Din păcate aceste chestiuni nu se rezolvă de pe o zi pe alta, ele fiind efectul preocupării sau lipsei de preocupare pentru cele spirituale. Pentru o rezolvare cât de cât eficientă, este bine ca familia să se sfătuiască cu preotul înainte de botez.

6. Să nu fie de acord cu eventualele tradiţii necreştine solicitate de cei din jur. Formalismul duhovnicesc generează multe răspunsuri aberante la unele întrebări asupra unor obiceiuri. „Aşa se face”, „aşa e bine”, „aşa zice nu ştiu cine” sunt doar câteva răspunsuri care trădează multă ignoranţă duhovnicească. Din păcate, sunt şi obiceiuri care, în loc să sporească sufleteşte, mai mult păgubesc, cultivând superstiţii şi practici nesănătoase. De aceea, trebuie ca naşul să cunoască ce se face şi ce nu se face la un botez, funcţie de specificul zonei în care locuieşte sau botează.

Care este rânduiala botezului creştin

Viitorul creştin (matur sau copil), însoţit de părinţii trupeşti, de naş, rude, cunoscuţi şi fraţi creştini, cu toţii vin la sfântul locaş îmbrăcaţi frumos şi decent. Atenţie. Botezul nu este o expoziţie de papagali în toatele multicolore. Mai de folos este să ne îmbrăcăm în rugăciune, înţelepciune şi fapte bune. Nu putem suplini aceasta cu toalete care să ne determine la ifose, mofturi, slavă deşartă şi alte prăpăstii duhovniceşti.

Slujba Botezului (în rit ortodox) are două mari părţi: Exorcismul (numit şi lepădare) şi Botezul propriu-zis.

Exorcismul este acea parte a slujbei în care preotul invocă puterea lui Dumnezeu, pentru a ocroti şi a scoate sufletul viitorului creştin de influenţa duhurilor rele (numite diavoleşti, căci „diavol” în greacă înseamnă „separare în două prin aruncare”, desemnând duhul rău care atacă pe om, vrând să-l separe pe om de Binele divin). În acest context, preotul întreabă pe cel ce vine la botez dacă se leapădă de Satan (împotrivitorul) şi se uneşte cu Hristos. Tot acum, cel ce se va boteza îşi mărturiseşte credinţa creştină, rostind „Crezul”, pentru a se sublinia că Botezul se asumă de bunăvoie. În cazul pruncilor, răspunsurile sunt oferite de către naş, cu pruncul în braţe, tocmai în virtutea autorităţii spirituale pe care o are.

După Exorcism, are loc Botezul propriu zis, în care naşul (naşa) are de făcut câteva gesturi liturgice semnificative. Mai întâi, dezbracă pruncul (sau ajută pe cel matur) de scutecele (hainele obişnuite), ceea ce semnifică dezbrăcarea creştinului de omul cel vechi. „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului.” Aşa se explică şi procurarea unor hăinuţe noi de către naş.

În momentul Botezului, naşul îmbracă pe fin într-un scutec alb, numit popular „crâşnă”, (nu „crâşmă” cum greşit spun unii), cuvânt ce provine din slavonescul „crasnă” care înseamnă frumuseţe). Acesta simbolizează Învierea, haina lui Hristos, cu care ne îmbrăcăm, de aceea se şi cântă un verset biblic „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.”

Urmează apoi un moment în care naşul va fi martor al pecetluirii celui botezat cu pecetea Sfântului Duh, prin mirungerea cu Sfântul şi Marele Mir, o substanţă aromată ce simbolizează mulţimea virtuţilor Duhului Sfânt. Această pecetluire se face de către preot, naşul răspunzând „Amin” (în ebraică înseamnă „aşa să fie”, „adevărat”).

Apoi naşul va îmbrăca pe creştin în noile hăinuţe, simbol al îmbrăcării cu omul cel nou, cum am spus mai sus. Urmează apoi înconjurarea de trei ori a Sfintei Evanghelii de către fin şi naş, simbol al faptului că un creştin gravitează în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, care-i susţine viaţa spirituală, precum Pământul în jurul Soarelui, care îi menţine viaţa biologică.

Un alt gest important făcut de naş este primirea pruncului nou botezat. Preotul aşează pruncul în faţa Uşilor Împărăteşti, care simbolizează Uşile Raiului, iar naşul se închină de trei ori, în numele Sf. Treimi şi ridică pe prunc, simbolizare a faptului că naşul va creşte pe fin pe calea vieţii celei bune, care duce către Rai. În cazul unui adult nou botezat, naşul doar însoţeşte pe fin în faţa Catapetesmei, atunci când se închină, ţinându-l de mână, simbol al ocrotirii părinteşti în noua viaţă creştină.

La sfârşitul slujbei există obiceiul ca naşul să facă o donaţie Bisericii, ca simbol al recunoştinţei spirituale şi materiale. Din nefericire, acest subiect este insuficient înţeles de către unii sau practicat în mod necuviincios de către anumiţi clerici, ceea ce generează critici uneori justificate, alteori nu. Recunoştinţa n-ar trebui să ajungă motiv de bătaie de joc, privind atât dintr-o parte cât şi din cealaltă.

Se obişnuieşte ca, după Botez, toată lumea să participe la o agapă, o masă a bucuriei şi comuniunii. Mulţi cred că acest moment este cel mai important din tot evenimentul, ceea ce este eronat. Nu trebuie să idolatrizăm pântecele, mâncarea sau băutura.

De aceea, Botezul se poate săvârşi oricând în cursul anului, dar în perioade de post această agapă trebuie să fie organizată în sensul postirii.

Solemnitatea momentului ar trebui bine însuşită de către participanţi, căci este vorba de chestiuni definitorii în vioaţă, până la urmă. Din păcate, formalismul şi ignoranţa unora.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

Punerea numelui copilului

Numele copilului este pus in a opta zi după naştere. Rugăciunile zilei a opta au o formă liturgică. Incep cu doxologia obişnuită, invocarea Duhului Sfânt, Trisaghionul şi Rugăciunea Domnească şi se termină cu apolisul liturgic. Aceasta în sine este un indiciu că suntem acum pe calea noastră către Biserică. Primele rugăciuni nu erau decât un salut iniţial, o primă „întâlnire"; acum viaţa care tocmai a început este transformată într-o procesiune către „templul [Biserica] pământesc" în care va fi împlinită mântuirea. După acest „început":

„Doamne, Dumnezeul nostru, Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, să se însemneze lumina feţei Tale peste robul Tău acesta (N) şi să se însemneze Crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima şi în cugetul lui, ca să fugă de deşertăciunea lumii şi de toată vicleana uneltire a vrăjmaşului şi să urmeze poruncile Tale. Şi dă, Doamne, ca numele Tău cel sfânt să rămână nelepădat de dânsul, când se va uni, la vremea cuvenită, cu Biserica Ta cea sfântă, desăvârşindu-se prin înfricoşătoarele Taine ale Hristosului Tău; ca, după poruncile Tale vieţuind şi păzind pecetea nestricată, să dobândească fericirea celor aleşi în împărăţia Ta [...]".

Insemnarea cu Sfânta Cruce şi în continuare cuvintele rugăciunii ne amintesc de „Rugăciunea de la primirea catehumenilor", de care am vorbit la începutul studiului nostru. Intr-adevăr, este acelaşi ritual, doar că astfel transpus, încât să corespundă condiţiilor Botezului infantil. Este ritualul Bisericii când ea îl ia în posesie pe prunc în numele lui Hristos şi îl însemnează cu Semnul Crucii, semnul biruinţei şi domniei lui Hristos, şi începe să-l pregătească pentru Botez.

Singurul element nou este numirea pruncului. In Ritualurile zilei întâi nu a fost pronunţat niciun nume. Dar acum copilul este chemat pe nume şi acest nume legat de Numele Sfânt al lui Dumnezeu: „Şi dă, Doamne, ca numele Tău cel sfânt să rămână nelepădat de dânsul". Numele unui om, distingându-l de toţi ceilalţi oameni, îl identifică drept persoană şi îi afirmă unicitatea. Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu are un nume omenesc pentru că este persoană deplină, şi nu „omul în general", nu un purtător abstract şi impersonal al unei naturi umane abstracte. Natura umană nu există în afara persoanelor, fiecare dintre ele fiind atunci un mod cu adevărat unic şi în întregime personal al întrupării şi împlinirii acelei naturi.

Ritualul numirii este de aceea recunoaşterea de către Biserică a unicităţii acelui prunc, a darului dumnezeiesc al „personalităţii" lui. Legându-l de Numele Sfânt al lui Dumnezeu, Biserica arată că fiecare nume este sfânt, adică sfinţit prin numele omenesc al lui Hristos însuşi. In Hristos numele fiecărei fiinţe omeneşti este arătat drept nume al unui fiu al lui Dumnezeu, creat şi menit pentru o relaţie personală cu Dumnezeu, o participare personală la împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, şi nu pentru o disoluţie într-o „nirvana" impersonală. Numele meu este „eul" pe care Dumenzeu îl creează adresându-Se lui ca un „tu" şi pe care El însuşi îl revelează ca persoană, ca Nume Sfânt, ca tu al unei iubiri şi comuniuni veşnice. Dacă pentru Biserică, pentru toţi sfinţii, pentru întreaga ei experienţă, Hristos însuşi este prezent în Numele Său de Iisus, dacă acest Nume Sfânt pentru noi este prezenţă, co-muniune, bucurie, putere, aceasta se datorează faptului că numele este taina persoanei, epifania, darul fiinţei Sale înseşi.

Numele lui Hristos sfinţeşte şi face sfânt numele meu, îl face expresia, taina persoanei mele în Hristos pentru întreaga veşnicie. Şi slujba zilei a opta - fiind darul către mine al numelui meu în Hristos şi în Numele Lui Sfânt - este astfel darul către mine al acelei „personalităţi" create de către Dumnezeu, care urmează să fie restaurată în Botez şi salvată pentru împărăţia lui Dumnezeu.

In trecut numele fiecărui creştin era tratat ca nume sfânt şi încă din copilărie era învăţat să-l respecte ca sfânt. Din această intuiţie a sfinţeniei numelui s-a dezvoltat tradiţia de a-i da pruncului un nume de sfânt, adică un nume deja „împlinit" ca sfânt de către un creştin. Aceasta nu era doar căutarea protecţiei unui „patron" ceresc; mai degrabă era rodul unei experienţe vii a Bisericii drept „comuniune a sfinţilor", al certitudinii că sfinţenia este singura menire şi chemare adevărată a omului. In lumina acestei tradiţii, cât de triste şi chiar demonice sunt desacralizarea actuală a numelui omului, reducerea lui la tot felul de porecle vulgare, creşterea indiferenţei faţă de înţelegerea creştină a cuvântului în general şi a numelui în special! Cât de minunat ar fi dacă noi, creştinii ortodocşi care trăim în Occident, decât să urmăm pur şi simplu această degradare progresivă a numelui uman - şi de aceea a persoanei numite prin el -, să începem mai degrabă recuperarea numelui ca nume sfânt: întâi, prin întoarcerea la folosirea numelor consacrate prin sfinţenia sfinţilor şi, apoi, prin folosirea lor cu aceeaşi iubire şi cinstire cu care invocăm Numele unic şi sfânt al lui Iisus!

Punerea numelui pruncului are loc în ziua a opta de la naşterea sa. Ştim deja că ziua a opta este un simbol al împărăţiei lui Dumnezeu, al realităţii cereşti dincolo de „lumea aceasta" şi la care suntem făcuţi părtaşi în Botez şi Mirungere. De aceea, către aceste Taine este îndreptat ritualul punerii numelui. Nu viaţa veche, ci cea nouă şi veşnică este cea care constituie orizontul ei; Biserica priveşte dincolo de „lumea aceasta" când îl întâmpină pe pruncul creat pentru veşnicie.

Şi pentru că întreaga istorie a mântuirii este iarăşi împlinită de fiecare dată când un prunc este rânduit lui Hristos şi împărăţiei Lui, ritualul punerii numelui se termină cu un tropar al Sărbătorii înfăţişării la Templu a lui Hristos însuşi [al întâmpinării Domnului], îl oferim pe acest prunc lui Dumnezeu în acelaşi fel în care, într-un moment unic în timp, un Prunc unic a fost oferit lui Dumnezeu. El a devenit copil pentru ca toţi copiii să devină fii ai lui Dumnezeu şi să intre în bucuria de nedescris a vieţii lui Dumnezeu şi a împărăţiei lui Dumnezeu, pentru ca fiecare copil să poată fi arătat ca obiect unic al iubirii unice. Lui Dumnezeu I-l rânduim pe cel pentru care Hristos S-a rânduit pe Sine din întreaga veşnicie. Pentru că doar în această rânduire poate unicitatea fiecărei vieţi omeneşti să-şi găsească împlinirea.

Alexander Schmemann 



In a opta zi de la naştere, copilului i se dă nume; în a patruzecea zi, mama se duce la biserică pentru a i se face rugăciunile de curăţire şi pentru a fi îmbiseridt pruncul botezat. (SfântulIoan Gură de Aur)

Punerea numelui nu este un lucru atât de puţin însemnat cum cred oamenii care ţin minte numele mai bine decât cunosc miezul lucrurilor şi legăturile dintre ele. Inţelepciu-nea omului întâi-zidit a fost pusă la încercare şi vădită prin aceea că a pus nume fiecărui suflet viu. Prin punerea numelor de către patriarhi s-a arătat nu o dată darul străvederii şi prorocirii, însuşi Dumnezeu, când a binevoit să-i dea lui Avraam o binecuvântare nouă, plină de înţeles, asupra urmaşilor lui, i-a dat ca pe o chezăşie, ca pe o pecete, ca pe un semn de taină al binecuvântării aceleia, un nume nou. Sfânta Biserică, ştiind că puţini sunt în stare să pună singuri nume purtătoare de binecuvântare, a rânduit minuna-tul obicei de a pune nume de Sfinţi, care prin harul acelor Sfinţi au întotdeauna înţeles bun şi pot aduce binecuvântare. Deosebit de bine este însă pentru acel prunc căruia i se dă nume de Sfânt nu numai după obicei, ci din credinţă şi din dragoste către Sfânt. (Sfântul Filaret al Moscovei)

La noi, numele au început să fie alese nu după Dumnezeu. După Dumnezeu, iată cum trebuie făcut. Alegeţi nume din calendare: fie al Sfântului zilei în care se naşte pruncul, fie al zilei când se botează, fie al uneia dintre cele trei zile care urmează Botezului. Atunci, lucrul se va face fără socoteli omeneşti, ci cum va da Dumnezeu, pentru că zilele de naştere sunt în mâinile Domnului.

Şi petrecerile de bucurie pentru naşterea pruncului au luat-o, de asemenea, razna. Dacă poţi, schimbă şi acest lucru. împarte săracilor şi nevoiaşilor ceea ce ai cheltui pe ospăţ - şi asta fără nici un fel de calcule. Ce săraci îţi va trimite Dumnezeu, acelora să le dai. Dumnezeu vede toate... (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Naşterea pruncilor trebuie întâmpinată nu numai cu simţăminte de bucurie, ci şi cu gânduri evlavioase: acela de a căuta pentru ei un viitor fericit nu doar în reuşita lumească, ci şi în unirea fiinţării lor pământeşti cu cea cerească. Copiilor nu trebuie să li se pună nume la întâmplare ori superficial, după cum place sau nu place felul cum sună numele şi aşa mai departe, ci cu gândul la binecredincioşii strămoşi, ale căror suflete au puterea de a transmite o binecuvântare lucrătoare urmaşilor, iar şi mai bine cu gândul la Sfinţi, ale căror rugăciuni şi binecuvântări sunt, fără urmă de îndoială, binefăcătoare. (Sfântul Filaret al Moscovei)

Dacă ne vine greu să alegem numele legat de ziua naşterii pruncului, haideţi să ne uităm la a opta zi de la venirea lui pe lumea lui Dumnezeu. Să ne amintim că în vechime, în vremurile vechi-testamentare, tocmai în a opta zi se punea nume pruncilor, pentru că opt este numărul care simbolizează veşnicia - şi poate că la a opta zi vom găsi numele care se va dovedi sfânt şi profetic pentru copilul nostru. Dar dacă nici a opta zi nu ne va spune nimic? Atunci să ne uităm la ziua a patruzecea, fiindcă adeseori mamele, dacă pruncul este sănătos şi viaţa lui nu e în primejdie, în ziua a patruzecea merg la biserică sau cheamă acasă preotul ca să citească asupra lor rugăciunile de curăţire şi să poată merge iarăşi la spovedanie şi împărtăşanie, ca în această zi a patruzecea Dumnezeu să-l învredniceas că pe prunc de Lumina Cerească, de Lumina Botezului, să-l numere în ceata aleşilor Săi. Dar a patruzecea zi s-ar putea, de asemenea, să nu ne spună nimic - şi atunci ce e de făcut?

Să ştiţi că Ortodoxia nu este manualul de drept sovietic. Ortodoxia este mai largă decât toate manualele şi toate paragrafele, decât toate prescripţiile juridice, şi de aceea poate că aveţi deja un nume pregătit pentru prunc. Să presupunem că s-a născut un băiat, iar dumneavoastră aveţi deja dorinţa lăuntrică de a-l închina lui Dumnezeu şi ocrotirii Făcătorului de minuni Nicolae. Oare vă va osândi Domnul dacă îi veţi da pruncului, „împotriva graficului", acest nume, care în traducere din greceşte înseamnă „biruitor de popoare"? Bineînţeles că nu! Pentru că Ortodoxia este cunoscută cu inima, şi cu inima ni s-a dat să ne apropiem de Dumnezeu - cu inima şi cu mintea, nu doar cu mintea. Aşadar copilul poate fi numit şi la inspiraţie, după simţirea inimii, dintr-o cinstire deosebită pentru un anumit bineplăcut al lui Dumnezeu. (Protoiereul Artemie Vladimirov)

Articol preluat din cartea "Cum sa educam ortodox copilul"

Ce trebuie sa faca parintii la botez

Ce trebuie să facă părinţii la botez. Evenimentele importante din viaţa noastră necesită o implicare pe măsură. Există însă riscul ca imperativul „să facem!“ să se transforme în interogativul „ce facem“, atunci când nu suntem bine informaţi. Sau, mai rău, să facem ce nu trebuie din lipsă de cunoaştere. Aşadar, ca părinte, ce trebuie să fac la Botezul copilului meu?
Există tendinţa ca evenimentele spirituale importante (Botez, Cununie, Înmormântare) să se transforme în contra-evenimente, mai ales când, din lipsă de informare autentică, cei implicaţi tind să „umple” cu ceva spaţiul şi timpul. Aşa apar „obiceiurile” legate de aceste evenimente, unele dintre ele neavând nici o legătură cu acestea (sau fiind chiar contrare spiritului lor), menirea lor fiind aceea de a satisface mai degrabă dorinţele de fast, epatare, sau hedonism ale celor implicaţi. Astfel, atenţia participanţilor deviază de la Taina spirituală propriu-zisă, spre lucruri superficiale, cum ar fi toaletele, masele, petrecerile, imortalizările foto/video şi chiar mofturile apărute din senin.
În cazul Botezului, pare că părinţii n-ar avea nici un rol important în cadrul slujbei, ci doar acela de a fi buni organizatori ai evenimentului. Lucrurile nu sunt chiar aşa simple cum par.
Ce trebuie să facă părinţii la botez. Motivaţia Botezului
În spaţiul public mai apare din când în când întrebarea „De ce să-mi botez copilul? Nu pare că-l îndoctrinez de mic? De ce Biserica practică botezul pruncilor?” Răspunsul ţine de două componente: credinţa şi educaţia. Botezul, ca Taină de intrare în creştinism, exprimă credinţa celui ce se botează. De aceea, este foarte important ca părinţii să ştie ce este Botezul, cu atât mai mult dacă ei, la rândul lor sunt deja botezaţi. Prin urmare, Botezul nu trebuie făcut din nici un alt motiv decât din credinţă (nu „din obligaţie” sau „cu forţa”).
Apoi, să nu uităm că e dreptul părinţilor să-şi educe copilul aşa cum cred ei mai bine. Biserica practică Botezul pruncilor nu prin impunere, ci la solicitarea părinţilor. Aceştia doresc să-şi boteze copilul din conştiinţa că creştinismul este sfânt şi sfinţitor. Prin urmare, dacă este un lucru bun, de ce să-i fie refuzat si celui mai tânăr membru al familiei? Mai ales cu cât, dacă acceptăm că educaţia este o componentă esenţială a personalităţii, atunci educaţia creştină, ca mod de desăvârşire a persoanei, ar trebui să înceapă cât mai devreme şi să se desfăşoare cât mai temeinic. Aşa se face că, încă din vechime, a apărut naşul, ca părinte spiritual.
Ce trebuie să facă părinţii la botez. Alegerea naşului În rânduiala Bisericii există prevederea ca cel ce se botează să aibă un singur naş. Acesta este cel ce ţine în braţe pe prunc şi mărturiseşte credinţa în locul celui ce se botează, prin aceasta asumându-şi rolul de părinte/îndrumător spiritual. Dar responsabilitatea alegerii naşului revine părinţilor, cei care sunt primii responsabili de viaţa pruncului. Prin urmare, părinţii trebuie să se orienteze asupra unui naş care să fie un bun părinte spiritual pentru copilul lor.
Există obiceiul ca unul dintre naşii de la Cununia părinţilor să devină şi naş de Botez al copilului. Mi-ar plăcea să cred că la baza acestei tradiţii stă principiul că dacă naşii sunt buni părinţi spirituali pentru soţi, pot fi la fel de buni şi pentru copii acestora. Alte considerente avute în vedere la alegerea naşilor (poziţie financiară sau socială, prietenii lumeşti sau cercuri de interese şi de influenţă) nu fac decât să constituie viitoare riscuri în buna educaţie creştine a pruncului.
Ce trebuie să facă părinţii la botez. Organizarea evenimentului Pentru că părinţii sunt principalii responsabili de organizarea Botezului, e bine de ştiut că trebuie respectate anumite etape. În primul rând, pentru că Botezul este, în esenţă, o slujbă a Bisericii, trebuie ca înainte de orice alt detaliu organizatoric, părinţii să ia legătura cu biserica la care va avea loc Botezul, pentru a stabili cu precizie data şi ora evenimentului. Aceasta deoarece pot fi situaţii în care Botezul nu se poate desfăşura, nu din raţiuni teologice (el se poate săvârşi în orice zi), ci din raţiuni practice. De pildă, se poate suprapune în programul parohiei respective cu alte slujbe.
Sau (lucru întâlnit mai des) se poate întâmpla ca data aleasă să fie într-o zi de post. Caz în care Biserica nu interzice slujba Botezului, dar îndeamnă pe creştini să îşi asume seriozitatea ţinerii postului. Chestiune dificilă pentru unii creştini mai mofturoşi, care cred că înălţimea Botezului stă doar în atractivitatea petrecerii de după. Trebuie să înţelegem că aşa-numitele „petreceri” de după slujbele bisericeşti ale Botezului şi Cununiei sunt, de fapt, agape creştine, în care ar trebui să predomine spiritul Duhului Sfânt al creştinismului, nu lumescul unor petreceri pantagruelice sau bahice.
Nu poţi intra în sfinţenia creştinismului încălcând primul principiu sfinţitor al său: postul însoţit de rugăciune.
Ce trebuie să facă părinţii la botez. Participarea la slujbă În unele comunităţi, există greşitul obicei ca părinţii (în special mama) să nu vină la slujbă, obicei motivat de regulă prin superstiţia că „nu-i merge bine copilului”. Dimpotrivă, eu cred că neparticiparea părinţilor la Botezul propriului copil este chiar un motiv de a „nu-i merge bine” copilului, prin începerea total greşită a educaţiei acestuia. De altfel, recentele sondaje de opinie arată că o parte a românilor au o credinţă confuză, amestecată cu tot felul de superstiţii năucitoare. E bine să ştie părinţii că unul dintre cele mai grave lucruri ce pot periclita viaţa ulterioară a pruncilor lor este transmiterea către noile generaţii a unor valori greşite, mai cu seamă în domeniul spiritual.
În ceea ce priveşte slujba propriu-zisă, părinţii, tot în calitate de organizatori, trebuie să păstreze solemnitatea actului respectiv. Deşi ei nu au un rol activ în cadrul slujbei (precum naşii), trebuie să ajute pe cât posibil la buna desfăşurare. De pildă, dacă naşul sau naşa nu au suficientă experienţă în relaţia cu un nou-născut, e bine ca mama să fie în preajmă pentru a ajuta la diversele momente (ţinerea în braţe, dezbrăcarea şi îmbrăcarea pruncului, liniştirea lui în momentele de agitaţie sau plânset, etc. )
De asemeni, ca un trend nou apărut, e bine ca părinţii să explice persoanelor desemnate să imortalizeze foto/video evenimentul, o regulă de aur a fotografului/cameramanului: aceştia sunt ochiul discret, dar activ, care observă şi reţine detaliile importante ale momentului. Din păcate, există fotografi/cameramani care cred că evenimentul trebuie neapărat construit sub forma unui show. Aşa că fie încurcă sau tulbură momentele slujbei agitându-se peste măsură cu camera din dotare, fie pur şi simplu îi obligă pe participanţi să facă diverse gesturi doar pentru a da o spectaculozitate inutilă evenimentului (o spun din experienţă). Ţin să reamintesc faptul că o slujbă bisericească nu este un show senzaţional.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

Rolul nasului si al nasei

In zilele noastre, rolul naşilor este pur formal. Aceştia sunt aleşi de obicei din rândul rudelor sau al prietenilor, din raţiuni afective sau sociale (uneori pur „lumeşti"), independent de orice considerent duhovnicesc. Se întâmplă adesea ca naşii să nu fie creştini practicanţi, iar, în cel mai rău caz, chiar străini de credinţa Bisericii (să amintim că, potrivit canoanelor, naşii trebuie să fie ortodocşi, iar preotul are datoria să verifice acest lucru). Rolul lor este cel mai adesea limitat la rostirea Crezului în cazul Botezului pruncilor şi al copiilor mici, şi la a ţine lumânarea în timpul procesiunii finale, mergând în urma preotului şi a celui botezat. După Botez, în general, rămâne naş doar cu numele, având un rol cu totul secundar, de rudă prin alianţă.
In Biserica Greacă, rolul naşului este fără îndoială mult mai important: el este acela care îl unge pe,„cel ce se botează, iar la sfârşitul slujbei fiecare dintre cei care au luat parte la Botez vine şi-l felicită, urându-i: „Să fii întotdeauna vrednic (de numele de naş)!". Această urare exprimă conştiinţa că acest rol implică o anumită vrednicie şi o anumită răspundere duhovnicească, nu doar în momentul Botezului, ci şi pe mai departe.

Cuvenit ar fi ca rostul naşului să fie pus încă şi mai mult în valoare, prin stabilirea unor îndatoriri precise înainte şi după Botez.
Să amintim faptul că în primele veacuri naşul răspundea şi garanta pentru intrarea în rândul catehumenilor a finului său. Naşul era chezaşul bunăvoinţei, al bunei cuviinţe şi al evlaviei celui ce voia să se boteze, atunci când era „înscris".
Astfel, tipicul din vremea lui Teodor de Mopsuestia (+ 428) prevedea:
„Cel ce voieşte să primească darul Botezului, să vină la biserica lui Dumnezeu, unde va fi primit de slujitorul pus în această slujbă. Obiceiul este ca să fie înscris candidatul la Botez. Aceasta o face, în numele celui botezat, garantul său, şi el îl înscrie în registrul Bisericii".
Teodor tâlcuieşte acest text astfel:
„«Cel care doreşte să primească Botezul vine la Biserica lui Dumnezeu», prin care nădăjduieşte să intre în sălaşul cel ceresc. Pentru a intra în această cetate nouă şi măreaţă, pentru a se face fiu al ei, trebuie să se străduiască cu multă râvnă, să fie înscris în ea. Vine, aşadar, la Biserica lui Dumnezeu. Cel însărcinat cu această slujire îl primeşte, candidaţii la Botez trebuind să fie, potrivit obiceiului, înscrişi. Seva face cercetare cu privire la purtările lui. Dacă viaţa sa îl face vrednic de locuirea în măreaţa cetate, dacă s-a lepădat cu duhul de răutatea lumii, e vrednic de a intra şi a fi înscris în ea. Şi pentru că este încă asemenea unui oaspete, străin de obiceiurile ei, un locuitor al noii cetăţi în care vrea să se înscrie îl va însoţi, făcându-se chezaş al lui, ca să fie înscris. Acesta va da mărturie dacă este vrednic să locuiască în ea şi va sluji de călăuză celui ce este încă străin, care nu are nici priceperea, nici purtările cuvenite. Iată ce rost are chezaşul cerut pentru catehumeni. Nu garantează pentru greşalele din viitor, căci fiecare răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru sine. Dar trebuie să dea mărturie despre purtarea candidatului, despre felul în care se pregăteşte de Botez, ca să devină vrednic de cetatea cea nouă şi de legile ei. Numele de chezaş este îndreptăţit, pentru că prin cuvântul său întăreşte că cel ce vine către Botez este vrednic să-l primească".
Din acest text reiese că naşul era şi o călăuză în această cetate care este Biserica, în care cel nou-venit este „încă un străin, care nu are nici priceperea, nici purtările cuvenite".
In primele veacuri, naşul nu era propriu-zis însărcinat cu cateheza, care, după cum am văzut, era asigurată de didascali, iar ulterior va fi încredinţată episcopilor, apoi delegată preoţilor; el avea rolul de sprijinitor al catehumenului şi-i era ca un părinte duhovnicesc, după cum se vede din acest text semnificativ al Sfântului Ioan Gură de Aur, care insistă asupra responsabilităţii naşului:
„Vreţi să vorbim şi naşilor voştri, ca şi aceia să ştie de ce răsplată se învrednicesc dacă arată multă preocupare faţă de voi, dar şi ce osândă îşi agonisesc dacă vor fi delăsători? Ia gândeşte-mi-te, iubite, oare garanţii unora în treburi băneşti nu au mai mult chin decât datornicul care împrumută bani şi [pentru care ei se pun drept garanţi] ? Căci dacă cel ce este împrumutat se arată binevoitor, uşurează povara garantului său; dar dacă este răuvoitor, îi provoacă aceluia un necaz şi mai mare. De aceea îndeamnă şi zice acel înţelept: «Dacă ai dat chezăşie [pentru cineva], fii cu grijă că va trebui să plăteşti» (Ecclesiastul 8, 13). Dacă garanţii unora pentru sume de bani se pun pe ei înşişi în situaţia de a achita tot ; bănetul, cu mult mai mult garanţii în cele duhovniceşti, deoarece [garantând] că-i învaţă pe alţii virtutea, datori sunt să arate multă trezvie, îndemnând şi sfătuind, îndreptând şi având dragoste părintească.
Şi să nu socotească a fi neimportant ceea ce se petrece [aici], ci să ştie foarte clar că, dacă prin propria lor atenţionare îi vor conduce pe drumul virtuţii pe cei [încredinţaţi lor], se vor împărtăşi de un nume bun, iar dacă se moleşesc, multă osândă vor avea. Tocmai de aceea obişnuim să-i numim pe unii ca aceştia părinţi duhovniceşti, ca ei să afle din însăşi realitatea faptelor de câtă dragoste părintească trebuie să dea dovadă în învăţătura duhovnicească ce o dau fiilor duhovniceşti. Căci dacă este bine să îndrumăm spre râvnirea virtuţii pe cei care nu ne-au fost încredinţaţi, cu atât mai mult datori suntem să ne împlinim sarcina faţă de cel pe care l-am primit ca fiu duhovnicesc. Invăţaţi şi voi, naşilor, că, dacă veţi fi delăsători, nu mică va fi primejdia!".

Sfântul Dionisie Areopagitul insistă şi el asupra responsabilităţii naşului, arătând că ea priveşte însăşi mântuirea celui botezat:

„Deci, cel ce iubeşte să se împărtăşească de cele cu adevărat mai presus de lume, vine la unul dintre cei iniţiaţi (botezaţi) şi-l roagă să-l conducă pe calea spre ierarh. Acela făgăduieşte să urmeze cu totul tradiţiei şi să fie călăuzit, şi se roagă să-l primească spre a-i fi îndrumător în toată cealaltă parte a vieţii lui. Şi [cel rugat] dorind cu sfinţenie mântuirea aceluia, dar măsurând omenescul său cu înălţimea lucrului cerut, e cuprins deodată de frică şi de şovăială. In cele din urmă, mărturiseşte cu bunătate că va face ceea ce i se cere şi, luându-l, îl duce la cel ce are numele de ierarh".

Probabil că începând cu veacul al IV-lea, cel puţin în marile oraşe, rolul naşului a căpătat o mai mare importanţă, mai ales în ceea ce priveşte instruirea catehumenilor şi a celor nou botezaţi, de care preoţii nu se puteau îngriji aşa cum se cuvine, dată fiind mulţimea celor doritori să se boteze.

Ulterior, naşul a fost privit ca unul care are şi după Botez datoria de a se ocupa de finul său, supraveghind buna purtare şi creşterea armonioasă a noului membru al Bisericii.

Ar fi de dorit ea acest rol al naşului să fie restabilit în zilele noastre, mai ales acolo unde numărul celor nou botezaţi sau cel puţin al creştinilor este adesea prea mare pentru a-i îngădui preotului să-i pregătească pentru Botez şi să se îngrijească de ei şi după aceea, aşa cum se cuvine. E vorba aici nu doar de adulţi - mai ales de cei care se convertesc la Ortodoxie fără o suficientă pregătire şi de care, după aceea, sunt lăsaţi în voia lor -, dar şi de copii, care, după ce-au fost botezaţi, mult prea adesea nu mai sunt aduşi de părinţi la biserică şi nu mai păstrează legătura cu ea. Preoţii ar trebui să ceară ca naşii să fie aleşi dintre membrii familiei care participă la viaţa Bisericii, conştienţi de responsabilităţile lor şi în stare să se îngrijească de creşterea lor duhovnicească câtuşi de puţin; iar dacă în familie nu se află astfel de persoane, să fie îndemnaţi să aleagă naşi dintre enoriaşii vrednici de o asemenea însărcinare. Şi părinţii, şi preoţii trebuie să ştie că năşia nu este o simplă formalitate; ea are un mare rol în pregătirea, statornicirea în sânul Bisericii şi sporirea duhovnicească a celui botezat, şi nu este doar o responsabilitate a familiei, ci a întregii Biserici.

Jean - Claude Larchet

Felurile botezurilor dupa Sfintii Parinti

Sfintii Parinti invata ca exista mai multe feluri de botez. Sfantul Grigorie Teologul spune ca botezul este de cinci feluri. Primul a fost cel al lui Moise, care a insemnat o curatire temporara, al doilea a fost cel al Inaintemergatorului, care a botezat poporul cu botezul pocaintei, al treilea este botezul lui Hristos, prin care oamenii se boteaza si se fac crestini si care se savarseste prin harul Duhului Sfant, al patrulea este cel al muceniciei si al sangelui, iar al cincilea botez este al lacrimilor si al pocaintei.
Dupa ce vorbeste despre aceste tipuri de botez, Sfantul Ioan Damaschin mai adauga si altele. El spune ca botezul este de opt feluri. Primul a fost cel al potopului pentru indepartara pacatului; al doilea a fost cel al marii si al norului, atunci cand iudeii au trecut prin Marea Rosie si au fost acoperiti de un nor; al treilea a fost botezul Legii vechi, pe care l-a consfintit randuiala mozaica si care este legat de curatia trupeasca; al patrulea a fost botezul pregatitor al Sfantului Ioan Inaintemergatorul, care ii indemna pe cei botezati spre pocainta, cu alte cuvinte, Ioan nu ierta pacatele, ci le oferea oamenilor o inainte-curatire, ceea ce inseamna ca ajuta poporul sa-si simta pacatosenia si sa astepte adevaratul Botez al lui Hristos; al cincilea a fost botezul pe care l-a primit Hristos atunci cand a venit la Iordan, botez care este diferit de celelalte, pentru ca Hristos nu avea niciun pacat si nu a facut o marturisire a pacatelor; al saselea este botezul desavarsit al Domnului, care are loc in Biserica prin apa si prin Duh Sfant; al saptelea este botezul sangelui si al jertfirii, pe care l-a primit Hristos pentru noi, adica Patimile si Rastignirea, dar si mucenicia sfintilor care sunt partasi la Patimile lui Hristos; in fine cel de-al optulea botez este cel de pe urma, care nu mai este unul mantuitor, pentru ca el indeparteaza si pedepseste pentru vesnicie pacatul. Este vorba despre focul iadului.
Sfantul Ioan Gura de Aur aduce distinctie intre botezul iudaic si cel crestin. Primul (cel iudaic) nu curatea de pacatele sufletesti, ci numai de murdaria trupeasca. Botezul bisericesc este fara de asemanare mai presus, pentru ca il izbaveste pe om de pacat, ii curata sufletul si ii da Duh Sfant. Intre acestea doua se afla botezul Cinstitului Inaintemergator, care a fost o punte dispre iudaism spre crestinism. Botezul lui Ioan era mai presus decat cel iudaic, pentru ca avea legatura cu venirea lui Hristos, dar mai prejos decat cel al crestinilor.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos,
Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita

Taina Sfantului Botez

DESPRE BOTEZ

Botezul, ca practica, este cea mai veche Taina. Primul botez, simbolic, a fost potopul. Oamenii in aceea vreme, ca si in zilele noastre, erau incarcati de pacate si numai o inundatie universala, un potop, a putut sa spele toate pacatele lumii. A ramas numai Noe cu copiii sai si cu cei pe care i-a luat impreuna in corabia si animalele de toate felurile.

Deci, primul potop a spalat pacatele pamantului, pentru ca pacatele oamenilor - unele mai mari, altele mai mici , altele foarte mari -, se revarsa si asupra pamantului, au influenta universala asupra vietii de pe glob. In rugaciunile de ploaie se spune ca nu ploua, din cauza pacatelor oamenilor. Si de aceea, cand se va implini ceea ce a spus Mantuitorul Hristos, va veni intr-o buna zi sfarsitul acestui pamant, care nu va fi prin apa, cum a fost pe vremea lui Noe, ci prin foc.

Deci, primul botez universal a fost potopul. Al doilea botez, mai restrans, a fost botezul poporului evreiesc cand a trecut prin Marea Rosie. Si acest botez a fost curatitor de pacate, caci a curatit pe fiii lui Israil cat au stat in Egipt. Erau poporul lui Dumnezeu, insa aveau si ei pacate si, trecand prin Marea Rosie, au fost curatiti de pacatele lor. Au trecut pe o adevarata carare prin mijlocul marii; iar valurile stateau de parte si de alta, ca si cum erau inchegate. Numai cand au trecut armatele lui Faraon pe aceasta cale a marii atunci s-au revarsat valurile si au inecat pe egipteni, care voiau sa ucida pe cei fugiti din Egipt, adica pe acest popor al lui Dumnezeu.

Un botez mai apropiat de crestinism este botezut Sfantului Ioan Botezatorul de la raul Iordanului, care, dupa cum stiti, a fost un botez de pocainta : Si se botezau de catre el - de catre Sfantul Ioan Botezatorul - in raul Iordan, marturisindu-si pacatele. Acest botez era curatator de pacate.

Iar Botezul Sfantului Ioan a fost asa : Sfantul Ioan a iesit din pustie si a inceput sa invete lumea care venea la el. A avut de la inceput o mare popularitate. Firea lui uscativa, prin post si rugaciune, trupul lui sfintit prin nevointa pustiei, pentru ca nu a mancat niciodata paine, cum spune in Evanghelie, ci lacuste si miere salbatica, acest inger in trup, cum este infatisat in iconografie, a practicat botezul pocaintei, invatand pe oamem sa se caiasca de pacate, si ii boteza in Iordan. Botezul lui Ioan pregatea pe evrei sa creada in Hristos.

In sfarsit este si botezul Mantuitorului, pe care l-a primit de la Ioan in Iordan. Acesta nu era izbavitor de pacate, ci era un botez pentru sfintirea naturii si mai ales pentru sfintirea apelor. Iisus nu avea pacate, asa cum El Insusi spune : Cine Ma poate vadi pe Mine de pacat ?

Intre botezut Sfantului Ioan Botezatorul si botezul Mantuitorului Hristos este o mare deosebire. Botezul Sfantul Ioan este un botez al pocaintei, un botez numai cu apa. Botezul Mantuitorului este botez cu apa, cu Duh Sfant si cu foc. Botezul Mantuitorului este cu totul superior acestui botez al pocaintei. Botezul nostru, al crestinilor, isi are temeiul tot in aceasta mare zi a Botezului Domnului. Dar este o porunca speciala data de Mantuitorul Hristos dupa invierea Sa, o porunca lasata catre Sfintii Apostoli, ca, mergand in toata lumea, sa invete pe oameni si sa-i boteze in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.

Abia in viata crestina botezul are un caracter special, de Taina, fiind una din cele sapte Taine ale Biserica crestine. Stiti care sunt cele sapte taine ale Biserica ? In primul rand Botezul, apoi Mirungerea, sau Ungerea cu Sfantul Mir, Sfanta Impartasanie, Spovedania, Casatoria, Preotia si Sfantul Maslu.

Sapte Taine legate cu cele sapte daruri ale Duhului Sfant. Aceste Sfinte Taine se pot compara cu cele sapte Laude ale Bisericii, pe care le stim : Rugaciunea de la miezul noptii sau Miezonoptica, Utrenia, Ceasul intai, Ceasul al treilea, Ceasul al saselea, Ceasul al noualea, Vecernia si Pavecernita.

Deosebirea intre cele sapte Laude si cele sapte Sfinte Taine este si aceasta : cele sapte Laude au timpul lor bine precizat prin slujbele Bisericii si sunt publice, adica rugaciunile se citesc la strana. Sfintele Taine, unele din ele sunt savarsite in biserica, mai ales Sfanta Impartasanie, si se savarsesc pentru diferiti credinciosi.

Celelalte Sfinte Taine, Spovedania de pilda - este o taina foarte intima. Adica, ceea ce se marturiseste la spovedanie, preotul nu are voie sa spuna altora. Era un canon si o randuiala in vechime : preotului care divulga Taina Sfintei Spovedanii, i se taia limba ! Inchipuiti-va ce pedeapsa cumplita !

Taina Sfintei Impartasanii se savarseste tot in taina, insa in biserica. Nu stie nimeni sufletul celui care se impartaseste; numai Dumnezeu stie si el singur.

De asemenea si celelalte Sfinte Taine, tot asa se savarsesc, in intimitate fiecare. Numai Taina Sfantului Maslu, de obicei, se savarseste in public si pentru toti bolnavii din comunitatea imediata sau din toata lumea ortodoxa.

Asa incat acestea sunt deosebirile. Cele sapte Laude se savarsesc public, in anumite momente fixate, in timpul slujbelor bisericesti, iar cele sapte Taine sunt rezervate fiecarui individ la timpul cuvenit, pentru ca fiecare are nevoie de o anumita taina.

Taina Mirungerii este taina separata, insa este savarsita impreuna cu botezul, pentru ca se savarseste indata dupa Sfatul Botez.

Botezul inseamna scufundare, dupa un cuvant grecesc. De aceea botezurile se savarseau in rauri, in catacombe, cand erau in prigoana crestinii din primele veacuri, si in locasurile sfinte, adica in biserici. Prin secolele IV si V, credinciosii care veneau la crestinism din paganism, erau botezati in baptisterii, niste biserici speciale pentru botez. Am fost intr-un asemenea baptisteriu, in Siria, la manastirea Sfantului Simeon Stalpnicul, din secolul V. 0 biserica rotunda, ce se numeste rotonda. Acolo era locul unde se botezau catehumenii, adica cei care erau in varsta si veneau la botez. Mai pe urma, insa, cand crestinismul s-a mai dezvoltat, se botezau in aceste baptisterii atat oameni mari, cat si pruncii. Dupa botez erau imbracati in haine albe si veneau de la baptisteriu - cum v-am spus ca era in Siria, la Manastirea Sfantului Simeon Stalpnicul - pana la biserica in procesiune, - preoti, diaconi si cantareti. Cantau din cantarile botezului si mergeau catre biserica. Apoi inconjurau de trei ori biserica cantand si, dupa aceea, intrau in biserica si asistau la Liturghia credinciosilor, dupa care se impartaseau cu Trupul si Sangele Domnului.

Asa era botezul in vechime. Cu vremea, botezul a inceput sa se savarseasca in biserici, la nevoie in case sau in spitale.

Cine face botezul, cine este indatorat sa faca botezul ?

La inceput au fost numai episcopii, iar mai tarziu preotii. Mantuitorul a spus in Evanghelia Sa Apostolilor : Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, adica in numele Sfintei Treimi. Si Apostolii au practicat la inceput botezul dupa cuvintele Mantuitorului. Apoi au lasat preotilor si arhiereilor sa savarseasca taina Botezului.

Botezul era facut si de diaconi, in lipsa de preoti; sau de calugari. La nevoie se poate boteza un copil si de mama sa, sau de moasa lui, in cazuri cand este bolnav acasa sau in spital, ca nu cumva sa moara copilul nebotezat. Caci prin taina Botezului, cel care se boteaza devine fiu al lui Dumnezeu prin har, este frate cu Iisus Hristos, prin Duhul Sfant : Iata, voi sunteti fratii Mei si prietenii Mei, spune Apostolul Ioan. Prin botez fiecare, credincios devine membru al Bisericii si este unit cu Trupul lui Hristos, formand intreaga multime a credinciosilor. Capul acestui trup duhovnicesc este Iisus Hristos, iar cel botezat este fiu at lui Dumnezeu si face parte din acest Trup tainic al Mantuitorului Hristos.

Primitorul Botezului este om care vrea sa faca parte din crestinism. Pe prunci ii aduc crestinii la botez. Insa, sunt oameni maturi din celelalte confesiuni, evrei sau pagani, care vor sa devina crestini, si atunci cer Sfantul Botez si sunt botezati. Mantuitorul spune in Evanghelie : Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui, iar cel ce nu va crede, se va osandi; adica nu are parte cu Hristos, nu intra in Imparatia lui Dumnezeu.

Usa de intrare, in crestinism este Botezul. Cine nu se boteaza nu are parte de vesnicia crestina, venicia in lumina si bucurie, asa cum ne descrie Mantuitorul viata de dincolo. Este o viata de mare fericire pentru toti care ajung sa mosteneasca imparatia cea de sus.

Dar sunt copiii avortati, copii care sunt nascuti si aruncati de mamele lor. Au lost gasiti pe la marginile orasului, pe la anumite usi sau pe strada copii ale caror mame sunt mai rele decat niste animale. Nasterea unui copil este o bucurie si o fericire si trupeasca si sufleteasca, intre sot si sotie, sau intre femeie si babat. Dar, adeseori nu sunt sot si sotie, nu sunt cununati. Si atunci femeia mama, aceasta mama rea nu vrea sa se rusineze, nu vrea sa se osteneasca sa-si creasca copilul, ci il arunca. Si-l gasesti plangand intr-un invelis, adeseori mizerabil, si cineva care are suflet omenesc, il ia si se hotaraste sa-l creasca.

In Orient, mai ales in Orientul indepartat, in India, in China, in Japonia, sunt asemenea cazuri foarte dese, de copii lepadati. In India sunt copii lepadati pe gunoaie, la marginea oraselor, aruncati ca niste carpe, afara de cei care sunt avortati, ucisi de mamele lor. Avortul este crima dubla, caci se lipsesc copiii si de viata aceasta si de cea vesnica, fiind ucisi inainte de Botez. Caci nimeni din cei nebotezati nu poate intra in imparatia lui Dumnezeu.

Daca cineva nu stie de este sau nu botezat, el se poate boteza de preot, dar sa i se rosteasca formula aceasta : " Se boteaza robul lui Dumnezeu ( cutare ), daca nu a fost botezat, in numele Tatalui. Amin. Si al Fiului. Amin. Si al Sfantului Duh. Amin. Acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Aceasta este randuiala pentru cei nebotezati. Botezul se face de obicei cu apa, dar, in lipsa de apa, se boteaza si cu alte materii : nisip, tarana, etc. Deci trebuie sa fie aruncata o materie peste cel ce se boteaza, caci toate Sfintele Taine au ceva materie in ele, prin care se revarsa harul Duhului Sfant. Astfel Botezul are apa, Mirungerea are Sfantul Mir, Spovedania are insasi formula spovedaniei, Sfanta Impartasanie are painea si vinul, care se prefac in Sfantul Trup si Sange al Domnului. Casatoria are cununiile si inelul, ca materie, iar Sfantul Maslu, untdelemnul si faina, care se aduc si se sfintesc si se folosesc mai departe, ca vindecatoare pentru boala pe care o are cineva.

Cand se boteaza copiii ?

Dupa randuiala veche crestineasca, se boteaza incepand de la sapte zile pana la patruzeci de zile, nu mai tarziu. Am aflat acum, dupa comunismul acesta care s-a abatut peste noi, ca au ramas multi oament majori, oameni in varsta nebotezati si vin si cer Botezul de la noi. Se poate sa fie botezati acesti oameni, insa sa vorbeasca cu preotul respectiv si preotul stie ce are de facut.

Sunt si anumiti sectanti, care au fost botezati la secta lor. Acestia, daca vin la Ortodoxie, trebuie sa fie botezati din nou.

Sunt si sectanti care au fost mai intai botezati ortodox, apoi s-au dus la secte. Daca revin la Biserica Ortodoxa, singura care este mantuitoare, ei nu se mai boteaza din nou, ci li se face randuiala de revenire si se ung cu Sfantul si Marele Mir.

Centrul sau esenta Botezului consta in afundarea de trei ori in apa si in rostirea formulei Botezului : " Se boteaza robul lui Dumnezeu ( cutare ), in numele Tatalui. Amin. Si al Fiului. Amin. Si al Sfantului Duh. Amin ". Si cel ce se boteaza trebuie introdus si scufundat de trei ori in apa botezului.

Sunt si botezuri prin turnare. De pilda, lumea catolica asa boteaza, prin turnare. Ori, turnarea aceasta este o abatere de la traditia crestina. Insusi Mantuitorul S-a scufundat in apa, desi Mantuitorul nu avea nici un pacat. Cei care intrau in raul Iordanului, si ei, de asemenea, erau scufundati in apa si se ridicau, tot in apa, si-si marturiseau pacatele lor, stand in apa in acest timp.

Slujba botezului. Sunt doua parti distincte in slujba Botezului. Intai se citesc exorcismele, formate din patru rugaciuni : doua rugaciuni sunt catre Dumnezeu, catre Care vine acest catehumen, si doua rugaciuni impotriva duhurilor necurate, impotriva diavolului, care este blestemat, alungat, defaimat, fiind duh necurat, care tine sub stapanire aceste suflete omensti, si este indepartat de la acest suflet, fie ca este prunc, fie ca este om in varsta.

A doua parte a Botezului consta in insasi taina Botezului. Se sfinteste intai apa botezului in cristelnita, vasul in care se boteaza se numeste cristelnita si vine de la cuvantul Hristos sau crestin. Dupa aceea se savarseste slujba Botezului in aceasta apa binecuvantata, sfintita. Cel care se boteaza se scufunda, cum am spus, de trei ori in apa. Apoi este scos din apa, este uns peste tot trupul cu Sfantul si marele Mir si dupa aceea se citeste Apostolul si Sfanta Evanghelie de la Matei : Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Aceasta este porunca Mantuitorului.

Dupa aceea pruncul este sters in locurile unde a fost uns cu Mir si cu untdelemn sfintit si dupa aceea este momentul cand se tunde, prima tundere. Tunderea aceasta era folosita si in vechime si este folosita si astazi, mai ales in zilele noastre la calugarie si la taina Hirotoniei, cand un preot este tuns in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.

Deci, oricarui prunc i se aplica trei Taine : Botezul, Ungerea cu Sfantul Mir si Sfanta Impartasanie. Asa intra el in viata.

Un asemenea prunc botezat, in care nu au fost pacate, decat pacatele parintilor, care se spala prin botez, dobandeste prin harul Botezului, harul Sfantului Duh, o adevarata lumina, ca o faclie; mai mult decat aceste becuri straluceste trupul si sufletul botezat. Daca am vedea noi, cu ochii nostri trupesti, ne-am spaimanta de aceasta lumina, de acest copil al lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos. Si datoria noastra a crestinilor este ca sa ne straduim de-a lungul vietii noastre, sa pastram aceasta curatie, aceasta nevinovatie, aceasta sfintenie, primita prin Taina Botezului in pruncia noastra. Aceasta este marea grija a credinciosilor.

Stiti si dumneavoastra ca la Botez sunt nasi, pentru un baiat sa fie un barbat, pentru fetita, o femeie.

Dar trebuie si fie si ei botezati ortodocsi si sa fie crestini. Ei tin in brate pruncul si, din clipa botezului, ei devin parinti spirituali ai celui botezat. Nasii sunt, datori toata viata pruncului, cat va creste, pana la batranetile lui, sa-l supravegheze ca niste adevarati parinti sufletesti, sa aiba grija de el si sa-l calauzeasca pe calea cea buna si sfanta a vietii crestine pana la sfarsitul vietii lor.

Daca se intampla de-a lungul vietii anturaje pacatoase, ori caderi din nebagare de seama, alteori din influentele cele din afara, Hristos a randuit Taina Sfintei Marturisiri, Taina Pocaintei, Taina Lacrimilor, prin care cei pacatosi au nevoie sa-si spele multele lor pacate.

De aceea, datoria, noastra este sa pastram sfintenia vietii noastre, a Sfantului Botez si atunci, fara imdoiala ca ramanem in legatura harica si intima cu Dumnezeu, daca ne pastram curati si pazim poruncile lui Dumnezeu. Daca pazim toate acestea, harul Duhului Sfant ramane neintrerupt in noi, din momentul Botezului si pana la sfarsitul vietii noastre.

Ne oprim aici cu Taina Botezului, usa de intrare in crestinism, momentul infierii si al initierii in viata crestina prin Botez. Aceasta viata crestina trebuie sa dureze de la nasterea noastra in Hristos si pana cand ne intoarcem la Dumnezeu.

 Redescoperirea Botezului

Odinioara, in primele timpuri ale crestinismului, taina botezului era savarsita in cursul noptii pascale, ca parte componenta (organica) a marii sarbatori anuale a Sf. Pasti. Inca si astazi, cand legatura intre cele doua ceremonii s-a rupt de multa vreme, ritualul botezului si sarbatoarea Sf. Pasti poarta nestearsa pecetea interdependentei lor initiale. Putini crestini insa mai realizeaza acest lucru. Putini sunt aceia care stiu ca slujba Sf. Pasti este in esenta ei o slujba baptismala; ca atunci cand ei asculta; in ajunul Sf. Pasti, lectura textului biblic referitor la trecerea prin Marea Rosie sau cel referitor la experienta profetului lona in pantecele chitului, sau a celui referitor la cei trei tineri aruncati in cuptorul de foc de la Babilon, ei asculta cele mai vechi "paradigme" sau preinchipuiri ale botezului si ca, de fapt, participa la marea priveghere baptismala.

Ei nu-si dau seama ca bucuria care ilumineaza noaptea sfanta pascala, cand rasuna anuntul victorios; Hristos a inviat! este bucuria celor care "au fost botezati in Hristos si s-au imbracat in Hristos", a celor care "prin botez au fost ingropati cu lisus in moartea Lui; ca, precum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui" sa poata duce si ei "o viata noua" (Rom. 6,4). Putini crestini stiu ca Sf. Pasti, ca celebrare liturgica a acestei sarbatori decurgeau la inceput din celebrarea Sfantului Botez; ca Sf. Pasti, "sarbatoarea sarbatorilor", este astfel implinirea botezului si ca botezul este intr-adevar o taina pascala. A afla insa toate acestea nu inseamna doar descoperirea unui capitol interesant al arheologiei liturgice: este mai degraba singurul mod de a intelege mai bine botezul, semnificatia lui in viata Bisericii si in viata fiecarui credincios. Si tocmai de intelegerea mai adanca a acestei taine fundamentale a credintei si a vietii crestine avem astazi nevoie mai mult ca oricand si decat orice lucru. Pentru ce? Pentru ca trebuie sa recunoastem sincer, botezul este absent din viata noastra. Desigur, noi continuam sa-l acceptam cu totii ca pe o necesitate evidenta; nici un crestin nu se opune botezului si nici nu-l pune la indoiala si ei continua sa fie savarsit in bisericile noastre, Cu alte cuvinte, botezul este considerat ca mergand de la sine. Totusi, in ciuda tuturor celor de mai sus, indraznesc sa afirm ca in realitatea faptelor, el este absent si ca aceasta absenta este astazi la radacina multor tragedii ale Bisericii.

Pentru inceput, botezul este absent din cultul bisericesc daca intelegem prin cult ceea ce termenul respectiv (litourgia) a insemnat intotdeauna: o lucrare colectiva care implica si la care participa realmente adunarea Bisericii, adica intreaga comunitate. Nu-i asa ca astazi, din punct de vedere liturgic, botezul a devenit o ceremonie privata, de familie, savarsita in general in afara slujbelor cultice comune, mai precis, in afara "liturghiei"?

Nu-i asa ca astazi poti fi crestin si sa practici ani si ani religia crestina fara sa fi asistat vreodata la savarsirea tainei Sf. Botez, fara sa stii macar cum se savarseste aceasta mare taina a Bisericii? Fiind astfel absent din cadrul Sf. Liturghii, botezul este, in mod evident, absent din credinta noastra. Crestinul, in vremurile vechi, stia de exemplu ca Pastile erau in fiecare an aniversarea propriului botez, a participarii sale in viata Celui inviat.

El stia ca invierea lui Hristos era reafirmata in acest act al regenerarii si al renasterii prin care noii membri erau integrati "vietii celei noi". Ori, astazi, crestinul nu mai face nici o legatura directa intre botez si el insusi sau chiar intre el si Biserica- El stie, desigur, ca a fost botezat si ca botezul este conditia necesara a apartenentei lui la Biserica. Dar aceasta cunoastere ramane abstracta; crestinul nu vede in Biserica tocmai comunitatea celor care sunt morti cu Hristos, si care au primit o viata noua impreuna cu El. Credinta crestinului de azi nu mai este una baptismala, asa cum era in primele veacuri crestine.

Botezul pentru el a incetat sa mai fie o realitate si o experienta permanenta ce-i lumineaza intreaga viata, o sursa de nesfarsita bucurie si speranta. Actul botezului este notat doar undeva intr-un registru, dar, in mod sigur, nu si in memoria lui vie. Si el nu mai traieste Sf. Pasti sau Rusaliile, Craciunul sau Boboteaza si tot Cultul Bisericii, in legatura lui directa cu botezul, ca realitate al carei sens si eficacitate in sanul Bisericii se manifesta in/si prin botez, in sfarsit, incetand sa mai hraneasca credinta crestina, botezul a pierdut aptitudinea sa de a forma conceptia noastra crestina despre lume, adica atitudinea noastra, motivatiile si hotararile esentiale. Azi nu mai exista o filosofie crestina a vietii care sa inglobeze intreaga noastra existenta, familiala si profesionala, istoria ca si societatea, morala si intreaga activitate. Nu mai exista diferenta intre valorile si idealurile acceptate in sanul comunitatii crestine si cele care exista in afara acestei comunitati. Crestinul de azi poate fi un bun enorias, respectand normele si filosofia unei vieti care nu are nimic de-a face cu credinta crestina, atunci cand aceste norme nu-i sunt in mod clar opuse.

Crestinul inceputurilor stia, nu numai prin intelectul sau, ci prin toata fiinta lui, ca atunci cand primise botezul intrase in legaturi cu totul noi cu toate aspectele vietii si cu intreaga creatie; ca el dobandise astfel, odata cu credinta lui, o intelegere radical diferita asupra vietii. Pentru el botezul era punctul de plecare si totodata fundamentul filosofiei crestine a vietii, o orientare permanenta si ferma pentru toata existenta sa, aducand raspunsuri la toate intrebarile, rezolvand toate problemele. Acest fundament baptismal noi il avem mereu. Botezul este celebrat totdeauna. Astazi insa nu mai este perceput ca poarta ce duce catre o viata noua, ca o forta care ne permite sa luptam pentru pastrarea si cresterea acestei vieti in noi.

Aceasta este urmarea tragica a faptului ca multi tind sa considere ca pe o evolutie de importanta secundara si pur exterioara transformarea botezului intr-o ceremonie privata, incetand sa mai existe in chiar inima cultului si a credintei crestine. Din punct de vedere pur formal - dogmatic si canonic, aceasta poate sa para de mica importanta. Nu ramane, oare, botezul valabil, independent de numarul persoanelor care au asistat la el, de timpul si de locul celebrarii, de cantitatea de apa folosita? Desigur, numai faptul ca poate exista un astfel de punct de vedere, marturiseste despre adanca divergenta intre duhul traditiei autentice a Bisericii pe de o parte si constiinta noastra dogmatica si canonica actuala pe de alta parte. Marturiseste despre totala noastra ignoranta a vechiului principiu conform caruia "lex orandi", regula rugaciunii genera pe cea a credintei, "lex credendi", adica intensitatea si calitatea credintei se masurau prin semnificatia rugaciunii.

Adevarul este ca acest punct de vedere gresit actual, rezulta dintr-o "pseudomorfoza scolastica" a teologiei ortodoxe care a injectat in Biserica otrava unui spirit legalist strain Sfintilor Parinti si Traditiei. Aceasta influenta scolastica a atras dupa sine o ingustare a inssi perceperii botezului. Intr-adevar, noi putem citi si reciti manualele de teologie ortodoxa, fara sa aflam in ele explicarea folosirii apei la botez, nici indicatii privitoare la raportul intre botez si moartea si invierea lui Hristos si nici motivul pentru care Mirungerea nu poate fi savarsita decat de episcop - explicatii care sunt esentiale pentru intelegerea acestei Sf. Taine.

In aceste manuale, botezul este definit aproape in mod exclusiv ca stergerea pacatului si dobandirea harului, ambele acte fiind considerate ca necesare, in sensul juridic al termenului, pentru mantuire. Dar botezul ca taina a renasterii si re-creatiei, ca Paste si Cincizecime personale fiintei umane, ca taina de integrare in poporul lui Dumnezeu, de trecere de la viata veche la o viata noua, in sfarsit, de aratare a imparatiei lui Dumnezeu, toate aceste acceptiuni care facusera botezul atat de esential pentru credinta si pentru practica religioasa a primelor secole crestine, sunt practic lasate la o parte si aceasta tocmai pentru ca ele nu mai corespund cadrului sarac legalist imprumutat din scolastica decadenta.

In acest tip de teologie, s-a spus aproape totul la capitolul referitor la validitatea tainelor in general si a botezului in particular; o singura intrebare este in aparenta lasata la o parte, ca si cand nu ar prezenta interes: in ce consta validitatea acestor taine si, mai ales, a botezului? Astfel, aceasta teologie oficiala a facilitat si accelerat decadenta liturgica care, incetul cu incetul, a eliminat botezul din cultul Bisericii si l-a transformat intr-o ceremonie privata. Daca validitatea tainei nu cere decat prezenta unui preot si o minima cantitate de apa, daca, in plus, singurul lucru care intereseaza este doar acest tip de validitate, de ce atunci sa nu reducem taina la aceste conditii esentiale? De ce sa nu aranjam ca apa si untdelemnul sa fie sfintite dinainte, pentru a economisi pretiosul nostru timp?

De ce sa mai tinem seama de vechile indrumari conform carora trebuie ca "toate luminile sa fie aprinse" si preotul sa fie imbracat "in vesminte albe"? De ce sa implicam in acest eveniment intreaga parohie, intreaga comunitate, tot poporul lui Dumnezeu? Si astfel astazi sunt suficiente circa cincisprezece minute pentru a savarsi, in penumbra unui colt al naosului, asistat doar de un cantaret care sa dea raspunsurile, un act pe care Sfintii Parinti l-au considerat si proclamat ca cea mai mare solemnitate a Bisericii: o taina care "umple de bucurie ingerii si arhanghelii si toate puterile ceresti, precum si toate creaturile pamantesti", o taina pentru care Biserica s-a pregatit timp de patruzeci de zile de post si care constituie insasi esenta bucuriei pascale. Viziune liturgica decadenta sustinuta printr-o teologie decadenta si ducand la o credinta decadenta: astfel se prezinta trista situatie in care ne gasim astazi si care trebuie schimbata daca iubim cu adevarat Biserica si dorim sa redevina forta care transforma viata omului.

Trebuie sa redescoperim botezul - semnificatia, forta si valoarea lui reala. Prezenta lucrare are drept scop sa contribuie la aceasta redescoperire, sau mai degraba sa enumere conditiile ei preliminare. Ca adevarata redescoperire trebuie sa se faca de fiecare data cand Biserica celebreaza aceasta mare taina si ne face pe toti martori si participanti ai ei.

Obiectul teologiei liturgice, asa cum arata denumirea ei, este sa puna capat divortului fatal intre teologie pe de o parte, cultul si credinta pe de alta parte, divort care a avut consecinte dezastruoase atat pentru teologie cat si pentru credinta. A facut ca liturghia sa nu mai fie inteleasa cum trebuie de catre popor, care nu mai vede in sf. slujbe decat niste frumoase si misterioase ceremonii la care asista fara sa participe cu adevarat. Acest divort a lipsit teologia de izvorul viu si a facut din ea un exercitiu pentru intelectuali. A golit credinta de continutul ei viu si de referintele ei reale. Nu aceasta era situatia pentru Sf. Parinti ai Bisericii. Daca teologia lor ramane pentru noi un criteriu si o sursa de inspiratie, este pentru ca ea este inradacinata in experienta vie a Bisericii, in marea realitate a comunitatii (rugatoare) cultice. Este, de altfel, revelator faptul ca explicatia teologica a botezului a fost la inceput o explicatie catehetica a ritualului botezului, inteleasa ca fiind o parte organica a cultului insusi. La inceputurile ei, teologia era o reflectare ardenta asupra cultului, o revelatie inspirata de semnificatia reala a acestuia. Si atunci cand recitim Sf. Parinti simtim ca san-tem foarte departe de ei, prin explicatiile simbolice si superficiale ale ritualului, caracteristice literaturii post-patristice, si de asemeni, prin definitiile reci si juridice ale manualelor noastre.

A face cultul inteles din interior, a descoperi si a simti aceasta epifanie a lui Dumnezeu, a lumii si a vietii pe care le cuprinde si le comunica cultul, corelarea aceastei viziuni si a acestei forte cu propria noastra existenta si cu problemele noastre - acesta este adevaratul obiect al teologiei liturgice. In aceasta actiune, botezul este intr-adevar inceputul, fundamentul si cheia. Toata viata Bisericii este intemeiata pe viata noua care a izvorat din mormantul Mantuitorului in prima zi a celei de-a doua creatii. Tocmai aceasta viata noua este data la botez si se implineste in sanul Bisericii.

Parintele Alexander Schmemann

Totul este ca omul sa devina una cu Hristos
Tot ceea ce sarbatorim: Craciunul, Botezul Domnului, Sfintele Pasti, intreaga iconomie a lui Dumnezeu pentru oameni, toata lucrarea lui Dumnezeu, darul lui Dumnezeu, devin ale omului prin intermediul Sfintelor Taine si, mai ales, prin Sfantul Botez.
Este cutremurator faptul ca Domnul nu numai ca a venit pe pamant si S-a facut intru totul om, ci a trecut prin toate etapele vietii omului. Asa cum omul ramane noua luni in pantecele mamei sale, tot asa si El a ramas noua luni in pantecele mamei Sale. Asa cum fiecare om se naste si creste incet-incet, tot asa si El, S-a nascut si a trecut prin toate etapele prin care trece un om in timp ce creste. Toate acestea nu au fost un lux sau numai un semn al iubirii lui Dumnezeu pentru om. Toate acestea arata ca omul se sfinteste nu intr-un mod magic, intr-o clipa, ci se sfinteste in Hristos. Se sfinteste deoarece are posibilitatea – chiar de la inceputul existentei si pana la sfarsitul vietii lui, in orice clipa si mereu – sa fie impreuna cu Hristos trupeste si sufleteste.
Cand copilul este mic, trebuie sa stim ca, impreuna cu acesta, si Hristos a fost copil mic. Hristos a crescut si S-a facut mare asa cum se intampla cu fiecare copil. Hristos a trecut si El prin greutatile prin care trece fiecare om. Aceasta pentru ca omul sa poata, din prima clipa a existentei sale, sa se identifice cu Hristos, sa devina una cu Hristos si sa calatoreasca pe drumul vietii impreuna cu El. In felul acesta se sfinteste viata lui, existenta lui, in felul acesta devine un alt om, adica noul Adam, paraseste pe omul vechi, pe vechiul Adam.
Aceasta este o taina mare. Nu este ceva despre care putem spune cu usurinta: „Iata, sunt cu Hristos si Hristos este impreuna cu mine”.
Este ceva care se intampla in chip tainic si omul nu poate sa-l inteleaga. Se intampla tainic si se savarseste prin Sfantul Botez. Aceasta realitate, acest adevar ne este amintit de sarbatori, si am spune in mod special de Sarbatoarea Epifaniei, cand sarbatorim Botezul Domnului. Mantuitorul S-a botezat pentru a ne arata ca prin botezul nostru vom deveni partasi vietii Lui, vom deveni partasi sfinteniei Lui.
Ce se intampla cand se boteaza omul?
Fiecare crestin, din cate stim toti, isi boteaza copilul la doua-trei luni dupa nastere. In timpul botezului se savarseste o mare minune, se savarseste unirea acestei mici existente cu Hristos – care nu numai ca a venit printre noi, ci a si parcurs intreaga viata a omului si a trait-o clipa de clipa. Ce se intampla dupa aceea, totusi, incat copilul botezat traieste uneori ca si cand nu ar fi fost botezat? De ce traieste ca acei copii care nu s-au botezat. Ce se intampla? Care sa fie explicatia? Se boteaza in chip real omul sau nu se boteaza? Se intampla ceva in momentul botezului sau nu se intampla nimic? Şi noi, cei mari, traim de multe ori ca si cand nu am fi botezati, ca si cand nu s-ar fi savarsit aceasta minune in existenta noastra, ca si cand nu am fi murit in Hristos in timpul botezului, dupa cum vorbeste Sfantul Apostol Pavel (Rom. 6, 4) si ca si cand nu am fi inviat in Hristos. Continua sa traiasca in noi omul acela vechi, care ar fi trait in mod sigur daca nu ne-am fi botezat.
Nu are efect botezul? Şi daca are un efect real, cum se intampla aceasta? Daca are efect, de ce la cei mai multi copii nu se observa aceasta? Unele mame, vazand comportamentul copiilor lor ajung sa spuna: „Nu ti-a pus suficient untdelemn la botez nasa ta!”
Sau: „Nu te-a uns preotul cu untdelemn sfintit, la botez?”
Asa cum am spus, aceasta mare taina a nasterii din nou a omului se savarseste prin intermediul Sfintelor Taine si indeosebi prin Botez. Dar aceasta minune, aceasta schimbare, aceasta renastere nu se intampla de o maniera magica. Daca un copil a fost botezat nu inseamna ca din momentul acela va fi un copil sfant. Chiar daca a fost botezat, chiar daca a murit in Hristos prin botezul sau, chiar daca a murit in el omul cel vechi si a inviat cel nou, acest copil are posibilitatea, in fiecare clipa, sa redevina omul cel vechi. Acest copil continua sa aiba in fiecare clipa posibilitatea sa fie cel care a fost inainte de a fi botezat. Acest lucru este valabil pana cand parasim aceasta lume, dupa care starea noastra va fi una stabila, ramane neschimbatoare. Starea in care se va afla cineva cand moare aceea va ramane. Cat suntem in aceasta lume, starea noastra este schimbatoare. Este schimbatoarea mai ales starea copilului si exista prin urmare posibilitatea ca in fiecare clipa copilul sa se schimbe, sa se instraineze.
Botezul si altoirea copacului
Ingaduiti-mi sa ma refer iarasi la exemplul cu altoirea pomilor. Altoieste cineva un pom. Pune un altoi bun intr-un pom salbatic. Pana cand acest altoi devine pom mare, cu trunchi, cu ramuri si frunze, pana cand ajunge la maturitate, oricand pomul altoit poate redeveni salbatic, poate sa se intoarca la starea lui dinainte de altoire.
Nu stiu daca cei care suntem aici in clipa aceasta am vazut vreodata un pom altoit. Totusi, din cate cunosc, cand altoieste cineva un pom, daca il paraseste, daca nu-l urmareste indeaproape, acel pom va lastari din trunchiul salbatec vlastare salbatice cu multa putere, ca si cand s-ar razbuna pentru ca a fost taiat. Altoirea se face primavara si daca merge cineva abia toamna ca sa vada cum merge pomul altoit, il va gasi cu cateva frunzulite si acestea ingalbenite, care nu au putut sa creasca din pricina lastarilor salbatici care l-au inabusit. Vlastarele care au iesit din vechiul trunchi au dat nastere unui pom cu multa vigoare.
Cel care se boteaza este altoit cu Hristos si are posibili¬tatea, din clipa aceea, sa parcurga intreaga sa viata impreuna cu Hristos. Aceasta inseamna a fi crestin. Este vorba de increstinarea omului, adica de christificarea omului. Uneori ni se pare ciudat. Ce inseamna a deveni cineva crestin? Prin botez, omul este altoit cu Hristos si nu mai traieste in el omul cel vechi, ci omul cel nou, care este Hristos. Copilul care este botezat are posibilitatea sa ajunga la aceasta stare, sa devina adica Hristos. Pe de alta parte, insa, are si posibilitatea sa revina la starea dinainte de botez, chiar daca exista nestearsa pecetea botezului, chiar daca altoiul exista. Ce e de facut? Altoiul exista, dar este inabusit, este slabit. Luati aminte!
Omul poate sa traiasca ca si cum nu ar fi fost botezat oricand, nu numai la un moment anume. Botezul nu se pierde, dar viata lui se deruleaza ca si cand nu ar fi fost botezat. Un pom care a fost altoit are sorti de izbanda daca este ingrijit mai ales in primul an dupa altoire, daca este cu grija curatat de vlastarele trunchiului vechi si vlastarele noi sunt lasate si creasca normal. Daca este parasit si nu-l mai ingrijeste nimeni, va fi inabusit de vlastarele salbatice. Acest lucru se poate intampla si in al doilea si in al treilea an si chiar mai tarziu.
Acelasi lucru se intampla si cu copilul. In toata viata lui, pana la apusul vietii, in orice clipa, din om al lui Hristos, care este altoit cu Hristos, care este increstinat, oricine poate redeveni omul cel vechi, care se trage din omul cazut, din Adam cel cazut. Dar acest risc este mai mic atunci cand omul este mic copil. Prin urmare, cand este botezat un copil, se intampla cu adevarat minunea nasterii din nou, minunea altoirii cu Hristos, minunea unei noi existente, a unei noi realitati. Dar nu este suficienta aceasta minune. Chiar din momentul acela, este nevoie de mult efort pentru a ramane cineva unit cu Hristos si pentru a trai intreaga lui viata asa cum a trait Hristos.
Botezul copiilor
Asa cum stim, de foarte timpuriu, in istoria Bisericii au inceput sa fie botezati pruncii. Botezul omului inca din pruncie s-a impus pretutindeni. In mod firesc, la botez, omul ar fi trebuit sa fie matur pentru a fi catehizat, pentru a cunoaste crestinismul, pentru a cunoaste Evanghelia si pe Hristos, pentru a crede si pentru a hotari daca vrea sa intre sau nu in Biserica lui Hristos.
Biserica insa a ingaduit, din iconomie, botezul copiilor pentru ca, daca nu ar fi facut acest lucru, foarte multi dintre oameni ar fi plecat din aceasta lume nebotezati. Şi Domnul a spus clar: „Cel care va crede si se va boteza se va mantui!” (Marcu 16, 16).
„Daca nu se va naste cineva din apa si din duh nu va putea sa intre in Imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5).
A spus acest lucru foarte clar. Este o problema daca un copil moare nebotezat. Ce se intampla cu el? Nici un Sfant Parinte nu a indraznit vreodata, din cate cunoastem, sa spuna ca un copil nebotezat se mantuieste.[1] Sfantul Grigorie Teologul spune: „Sa spunem ca a mers in Imparatia cerurilor? Nu putem! Sa spunem ca a mers in iad? Nici acest lucru nu-l putem spune. Ce se intampla? Numai Dumnezeu stie.”[2]
Aceasta problema este lasata la mila si milostivirea lui Dumnezeu. Dumnezeu legifereaza, dar nu este sub lege, nu este constrans de legi si poate si in alt fel sa mantuiasca pe cineva. Biserica a acceptat, de exemplu, botezul sangelui, botezul martiric. Daca cineva nu a apucat sa fie botezat, dar a fost martirizat datorita credintei lui in Hristos, si-a varsat sangele, acest sange martiric a devenit apa a botezului si colimvitra. Biserica ii considera pe acestia botezati si nu numai botezati ci si sfinti.
Pentru ca ar fi fost foarte multi aceia care ar fi plecat din aceasta lume nebotezati, Biserica nu numai ca a ingaduit, dar a si impus botezul pruncilor. Asadar, botezul pruncilor asa cum se face astazi, nu se savarseste abuziv. Nici botezul nu actioneaza asupra copilului in chip magic. Intai de toate, se face botezul pruncilor deoarece Biserica spune ca din partea copilului nu exista opozitie la venirea harului lui Dumnezeu. Copilul nu poate spune: „Nu vreau!” Şi acolo unde nu exista opozitie harul lui Dumnezeu lucreaza. Tot asa cum punem intr-un vas apa si savarsind slujba sfintirii apei apa devine aghiasma deoarece nu exista impotrivire. Daca ar fi existat impotrivire sau opozitie, am fi citit si am fi recitit la nesfarsit rugaciuni de sfintire si apa nu ar fi devenit aghiasma. Apa devine aghiasma! Prin sfintire, apa devine altfel de apa in chip real, nu ramane apa obisnuita. Se sfinteste deoarece nu exista impotrivire si de aceea se pastreaza, nu se strica. La fel si copilul mic. Desi este o fiinta vie – si nu materie neinsufletita ca apa sau ca painea pe care o sfinteste preotul si devine Trup al lui Hristos – deoarece nu poate opune rezistenta, deoarece in copil nu exista nici cea mai mica impotrivire, acesta devine primitor al harului lui Dumnezeu si intr-adevar Taina Botezului lucreaza si pruncul se naste din nou si devine in chip minunat un om nou, care a fost altoit cu Hristos.
Cum si cat ne ajutam copiii incat sa creasca in ei altoiul Hristos?
Dincolo de aceasta, Biserica, care a ingaduit si a impus botezul pruncilor, s-a bazat de asemenea pe disponibilitatea si pe credinta reala pe care o are nasul, cel care aduce pruncul la botez. Nasul nu este un element decorativ la botez, ci isi asuma imense raspunderi in fata lui Dumnezeu. Nasul trebuie sa fie – se presupune ca este – un crestin viu, un om altoit in chip real cu Hristos, un om care crede cu adevarat.
Ceea ce se intampla astazi, atat cu botezul cat si cu cununia, este cu totul altceva. Cununam doi tineri fara sa stim nimic despre acestia! Cat sunt sau nu sunt valabile aceste cununii, numai Dumnezeu stie. Parintii isi aduc copilul in biserica si-l boteaza. Şi ei si nasul considera acest eveniment un eveniment monden si toata grija lor este sa dea stralucirea momentului, sa fie impresionant evenimentul pentru a se bucura de admiratia oamenilor. Cat este de adevarat acest botez, numai Dumnezeu stie. Totusi, copilul nu stie nimic din cele ale parintilor si primeste botezul, iar botezul se savarseste in chip real.
Vreau sa subliniez acum faptul ca, ingaduind si impunand botezul pruncilor, Biserica s-a bazat si se bazeaza pe credinta parintilor si a nasului. Nu se bazeaza numai pe credinta parintilor deoarece este posibil ca unii parintii sa fie necredinciosi sau indiferenti. De aceea este nevoie de un nas care nu este, repet, un element ornamental de lux, ci isi asuma raspunderi foarte mari si are de jucat un rol extrem de insemnat.
Pruncul nou botezat poarta in sine pe omul cel vechi. Nu are importanta ca acest om vechi nu opune rezistenta. Exista radacina omului vechi in cel botezat. Pruncul este botezat dar se trage din Adam. Parintii, fiind crestini vii, credinciosi cu adevarat, altoiti in chip real cu Hristos – se presupune ca altoiul a crescut si aduce roade – pot sa-l ajute pe copil. Trebuie sa se comporte de asa maniera cu copilul lor, incat odata cu cresterea lui – in ciuda faptului ca din radacina lui va lastari cand unul, cand altul din vlastarele salbatice – puterea radacinii vechi sa slabeasca, sa cedeze si sa creasca numai altoiul Hristos. Aici este intreaga Taina.
Parintii nu stiu ce copii vor aduce pe lume. Dar se comporta ei, oare, fata de copiii lor, ca oameni renascuti in Hristos, renascuti in credinta pe care s-a intemeiat Biserica si in care si-au botezat copiii? Se comporta ei, oare, astfel? Sau, in ciuda faptului ca doresc sa-l faca pe copil un crestin bun, comportarea lor, atitudinea lor fata de copil lasa mult de dorit?
Ingaduiti-mi sa va marturisesc ca, din cate cunosc eu, suntem cu adevarat de plans. Deoarece copilul pe care-l avem in fata noastra si care este chemat sa devina ca Hristos, este considerat de noi mai curand o proprietate a noastra. De cele mai multe ori, pornim de la propriile noastre dorinte, de la visele noastre, de la proiectele noastre, pornim mai curand sprijinindu-ne pe radacina veche din noi si nu pe altoiul crestin. Nu stim cat de viu este altoiul in noi. Oricum, cred ca ne influenteaza mult mai mult vlastarele care au crescut din radacina si din trunchiul omului vechi. Şi noi am fost botezati, dar din radacina si din trunchiul vechi au navalit vlastare salbatice – poate sa existe printre ele si altoiul, mai mic sau mai mare – suntem influentati mai mult de vlastarele salbaticesi atitudinea noastra fata de copil este una in consecinta. Copilul care a fost altoit, dar care nu stie nimic, continua sa fie la discretia parintilor, a nasului, a dascalului, a familiei. Daca acest copil nu va fi ajutat de cineva, exista posibilitatea sa redevina om vechi ca si cand nu ar fi fost botezat.
Este nevoie ca fiecare parinte sa fie foarte atent. La fel dascalii si noi, preotii. Sa luam aminte cat de mult ii ajutam copii pentru ca altoiul cel nou sa creasca in ei. Ii vedem maniindu-se, nervosi, spunand minciuni, avand rautate in ei? In clipa aceea trebuie sa ne gandim si sa spunem: „Sarmanul, uita-te la el! A fost botezat, a fost altoit, dar a devenit de nerecunoscut! Ia, sa fac ceva, daca pot! Sa-l eliberez de aceste vlastare salbatice care dau buzna cand pe aici, cand pe dincolo”.
Are loc un conflict frecvent intre vlastarele vechi si vlastarele noi. Sa nu mai spunem faptul ca, de multe ori, in loc sa incercam sa gasim modalitatea de a slabi aceste vlastare , care cresc din radacina veche a copilului, le incurajam si ne laudam cu ele.
Arhim. Simeon Kraiopoulos,
Parinti si Copii, volumul I, Editura Bizantina

Note:
[1] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre pruncii rapiti inainte de vreme, PG 46, 192: „Caci petrecerea inainte de vreme a pruncilor nu poate fi conceputa a-i aseza nici de partea celor osanditi la durere datorita felului in care au trait, nici la fel cu cei care si-au curatit viata aceasta prin savarsirea tuturor virtutilor”.
[2] Sf. Grigorie Teologul, Cuvant la Sfantul Botez, PG 36,389.

Ce este Botezul ?

Botezul este Taina prin care credinciosul, prin întreita cufundare a trupului în apă şi chemarea lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, moare pentru această viaţă trupească păcătoasă şi renaşte de la Duhul Sfânt într-o viaţă duhovnicească şi sfântă. „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3, 5).

Când şi cum îşi are începutul Botezul ?

Mai întâi: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos" (Fapte 19, 4). Apoi, Iisus Hristos a sfinţit prin pilda Sa botezul primit de la Ioan. în cele din urmă, după înviere, El le-a dat apostolilor Săi poruncă solemnă: „... mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh..." (Matei 28, 19).

Care este principalul act în lucrarea sfinţitoare a Botezului ?

Intreita cufundare în apă în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Ce le este de trebuinţă acelora care doresc să se boteze ?

Pocăinţa şi credinţa. De aceea se şi rosteşte, înaintea Botezului, Simbolul de credinţă. „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt" (Fapte 2, 38). „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui..." (Marcu 16, 16).

Atunci cum de se botează pruncii ?

Pentru credinţa părinţilor şi a naşilor care, prin aceasta, se obligă să-i înveţe şi pe ei credinţa atunci când vor fi mai mari.

Cum se poate dovedi din Sfânta Scriptură că pruncii trebuie botezaţi ?

in perioada Vechiului Testament, tăierea împrejur era săvârşită la prunci după opt zile, iar în Noul Testament, Botezul a luat locul tăierii împrejur; prin urmare, trebuie să fie botezaţi şi pruncii.

De unde ştim că Botezul a luat locul tăierii împrejur ?

Din următoarele cuvinte ale apostolului către credincioşi: „... aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos... îngropaţi fiind împreună cu El prin botez..." (Coloseni 2, 11, 12).

De ce este nevoie de naşi la Botez ?

Pentru a da chezăşie în faţa Bisericii despre credinţa celui botezat. Prin Botez, naşii îl primesc pe prunc în grija lor până la întărirea lui în credinţă (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească).

De ce îi este de trebuinţă celui ce se botează să facă lepădările ?

Pentru izgonirea diavolulului de la el care, încă de la păcatul adamic, a primit asupra oamenilor trecere şi oarecare înrâurire asupra lor, ca asupra unor slujitori şi robi ai săi.

Sfântul Apostol Pavel spune că toţi oamenii care sunt în afara harului, umblă „... potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stă-pânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării..." (Efeseni 2, 2).

In ce constă puterea lepădării ?

In numele lui Iisus Hristos, chemat prin rugăciune şi credinţă. Iisus Hristos a dat credincioşilor această făgăduinţă: „... în numele Meu demoni vor izgoni" (Marcu 16, 17).

Ce putere are întrebuinţarea acum şi cu alte prilejuri a semnului Crucii ?

Aşa cum este numele lui Iisus Hristos Cel răstignit rostit cu credinţă, tot astfel este şi semnul Crucii făcut cu credinţă prin mişcarea mâinilor sau în alt fel.

Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: „Să nu ne ruşinăm a-L mărturisi pe Cel răstignit, pecetluindu-ne cu îndrăzneală cu mâna pe frunte. Să facem semnul Crucii în toate împrejurările: peste pâine când o mâncăm, peste pahar când bem, atunci când intrăm şi ieşim; cei ce se culcă şi cei ce se scoală, cei ce sunt în călătorii şi cei ce se odihnesc. Căci mare pază este semnul Crucii, primită în dar şi neostenitoare pentru cei credincioşi, şi spaimă pentru duhurile rele se arată aceasta" (Sfântul Chirii al Ierusalimului, Cateheze).

Când a început să se folosească semnul Crucii ?

Chiar din timpurile apostolice (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească; Tertulian, Despre înviere).

Ce semnifică hainele albe în care sunt îmbrăcaţi cei care s-au botezat ?
Curăţia sufletească şi viaţa creştinească. De ce se foloseşte crucea la Botez ?
Ca semn învederat ce ne aduce aminte mereu de porunca Domnului, care spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24).

Ce simbolizează mersul celui botezat în jurul cristelniţei cu lumânarea aprinsă ?

Bucuria duhovnicească, unită cu luminarea duhovnicească.

Ce se înţelege prin porunca mărturisirii ; unui singur Botez din Simbolul de credinţă ?

Trebuie să înţelegem că Botezul nu se repetă.

De ce nu se repetă Botezul ?

Botezul este naştere duhovnicească şi, după cum omul se naşte o singură dată, aşa şi Botezul nu se face decât o dată.

Ce trebuie să credem despre aceia care păcătuiesc după Botez ?

Ei sunt vinovaţi pentru păcatele lor mai mult decât necreştinii, pentru că au avut de la Dumnezeu ajutor deosebit spre bine şi l-au lepădat. „Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi" (II Petru 2, 20).

Dar, după Botez, nu mai există mijloace de iertare pentru păcătoşi ?

Ba da, pocăinţa.

Sfantul Filaret al Moscovei