RANDUIALA INAINTEA SFANTULUI BOTEZ

 

Cel ce urmeaza a se face catehumen, de va fi barbat in varsta, sa vina la bise­rica; iar de va fi prunc, sa-l aduca cei care vor sa fie nasi si sa stea cu dansul inain­tea usilor bisericii; iar preotul, stand in usa bisericii sa-l descinga de brau sau de fasa pe cel ce vine si se lumineze. Apoi, dupa ce il va dezbraca de haine, sa-l intoarca cu fata spre rasarit, descins, cu capul descoperit, descult, numai in camasa, tinandu-si mainile in jos, slobode; iar de va fi prunc cel ce vine sa se boteze, sa-l tina nasa sau nasul, care trebuie si fie ortodocsi. Dupa acestea preotul indata sa sufle de trei ori, in chipul crucii, pe fata lui, insemnandu-l de trei ori la frunte, la gura si la piept, si zicand la fiecare inchinare: Mainile Tale m-au facut si m-au zidit. Apoi, punand mana pe capul lui, zice rugaciunea aceasta:

Domnului sa ne rugam.

In numele Tau, Doamne, Dumnezeul adevarului, si al Unuia-Nascut Fiului Tau si al Duhului Tau celui Sfant, pun mana mea pe robul Tau acesta (N), care s-a invrednicit a scapa catre numele Tau cel sfant si a se pazi sub acoperamantul ari­pilor Tale. Departeaza de la dansul inselaciunea cea veche si-l umple pe el de credinta cea intru Tine, de nadejde si de dragoste, ca sa cunoasca ca Tu esti Unul Dumnezeu, Dumnezeu adevarat, si Unul-Nascut este Fiul Tau, Domnul nostru Iisus Hristos, si Duhul Tau cel Sfant. Da-i lui sa umble in toate porun­cile Tale si cele placute Tie sa pazeasca; ca de va face omul acestea, viu va fi printr-insele. Scrie-l pe dansul in cartea vietii Tale si-l impreuna cu turma mostenirii Tale, ca sa se preaslaveasca de dansul numele Tau cel sfant si al iubitului Tau Fiu, al Domnului nostru Iisus Hristos, si al Duhului Tau Celui de viata facator. Sa fie ochii Tai cautand totdeauna cu mila spre el si ure­chile Tale sa asculte glasul rugaciunii lui. Veseieste-l pe el in lucrul mainilor lui si in tot neamul lui, ca sa se marturiseasca Tie, inchinandu-se si slavind numele Tau cel mare si preainalt; si sa Te laude pururea in toate zilele vietii sale. Ca pe Tine Te lauda toate puterile ceresti si a Ta este slava, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Lepadarea intai

Domnului sa ne rugam.

Cearta-te pe tine, diavole, Domnul, Cel ce a venit in lume si S-a salasluit intre oameni ca sa surpe tirania ta si pe oameni sa-i izbaveasca; Cel ce pe lemn puterile cele potrivnice a biruit, soarele intunecandu-se si pamantul clatinandu-se, mor­mintele deschizandu-se si trupurile sfintilor sculandu-se; Care a zdrobit cu moartea pe moarte si a surpat pe cel ce avea stapa­nirea mortii, adica pe tine, diavole. Juru-te cu numele lui Dum­nezeu, Care a aratat pomul vietii si a randuit heruvimi si sabie de foc ce se intorcea de-l strajuia; cutremura-te si te departeaza. Caci te jur cu numele Aceluia care a umblat ca pe uscat pe va­lurile marii si a certat viforul vanturilor; a Carui cautatura seaca adancurile si groaza Lui topeste muntii; ca Acela si acum iti porunceste prin noi: Teme-te, iesi si te departeaza de la zidi­rea aceasta si sa nu te intorci, nici sa te ascunzi in el, nici sa-l intampini pe el, nici sa lucrezi impotriva lui, nici noaptea, nici ziua, nici dimineata, nici la amiaza. Ci te du in iadul tau, pana in ziua cea mare gatita judecatii. Teme-te de Dumnezeu, Cel ce sade pe heruvimi si cauta spre adancuri; de Care se cutremura ingerii, arhanghelii, scaunele, domniile, incepatoriile, stapaniile, puterile, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi; de Care se cutremura cerul, pamantul, marea si toate cate sunt in ea. Iesi si te departeaza de la cel insemnat, noul ales ostas al lui Hristos, Dumnezeul nostru. Ca te jur cu numele Aceluia Care umbla pe aripile vanturilor si face pe ingerii Sai duhuri si pe slugile Sale para de foc. Iesi si te departeaza de la zidirea aceasta, cu toata puterea ta si cu toti slujitorii tai. Ca s-a preaslavit numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Lepadarea a doua

Domnului sa ne rugam.

Dumnezeul cel sfant, Cel infricosator si slavit, Cel ce este in toate lucrurile si in taria Sa neajuns si nepatruns, Cel ce mai inainte ti-a randuit tie, diavole, pedeapsa muncii de veci, prin noi nevrednicii robii Lui iti porunceste tie si la toata pu­terea cea impreuna cu tine lucratoare, sa te departezi de la noul insemnat cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, Adevaratul nostru Dumnezeu. Juru-te dar, intru tot viclene si necurate si spurcate si urate si duhule straine, cu puterea lui Iisus Hristos, Care are toata puterea in cer si pe pamant, Cel ce a zis duhului celui mut si surd: Iesi din om si de acum sa nu mai intri intr-insul. Du-te; cunoaste-ti puterea ta cea desarta, care nici peste porci n-a avut stapanire; adu-ti aminte de Cel ce ti-a poruncit tie, dupa cererea ta, sa intri in turma porcilor. Teme-te de Dumnezeu, cu a Carui porunca pamantul pe ape s-a intarit; de Cel ce a zidit cerul si a pus inaltimilor hotar si vailor masura; de Cel ce a pus nisipul hotar marii si in apa mare carare tare; de Cel ce Se atinge de munti si ei fumega; de Cel ce Se imbraca cu lumina ca si cu o haina; de Cel ce a intins cerul ca un cort; de Cel ce a acoperit cu ape inaltimile lui; de Cel ce a asezat pamantul pe temeliile lui si nu se va clatina in veacul veacului; de Cel ce cheama apa marii si o varsa peste fata intregului pamant. Iesi si te departeaza de la cel ce se gateste catre sfanta luminare. Juru-te cu Patima cea mantuitoare a Domnului nos­tru Iisus Hristos si cu cinstitul Lui Trup si Sange si cu venirea Lui cea infricosatoare, ca va veni, si nu va zabovi, sa judece tot pamantul, si pe tine si pe toata puterea cea impreuna-lucratoare cu tine sa te munceasca in gheena focului, dandu-te in intune­ricul cel mai din afara, unde viermele nu doarme si focul nu se stinge. Ca puterea este a lui Hristos, Dumnezeul nostru, impre­una cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Lepadarea a treia

Domnului sa ne rugam.

Doamne Savaot, Dumnezeul lui Israel, Cel ce tamaduiesti toata boala si toata neputinta, cauta spre robul Tau aces­ta (N); cearca-l, cerceteaza-l si departeaza de la dansul toata lucrarea diavolului. Cearta duhurile cele necurate si le depar­teaza, si curateste lucrul mainilor Tale. Si lucrand, cu grabnica Ta lucrare, zdrobeste degrab pe satana sub picioarele lui si-i da biruinta asupra lui si asupra duhurilor lui celor necurate. Ca, dobandind mila Ta, sa se invredniceasca de Tainele Tale cele nemuritoare si ceresti si Tie slava sa inalte, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Domnului sa ne rugam.

Stapane Doamne, Cel ce esti, Cel care ai facut pe om dupa chipul si dupa asemanarea Ta si i-ai dat lui putinta de a dobandi viata de veci; dupa aceea, cazand prin pacat, nu i-ai trecut cu vederea, ci ai randuit mantuire lumii prin intruparea Hristosului Tau; Insuti primeste in Imparatia Ta cea cereasca si faptura aceasta a Ta pe care ai izbavit-o din robia vrajmasului.

Deschide-i lui ochii gandului, ca sa straluceasca in el lumina Evangheliei Tale. Insoteste viata lui cu inger de lumina, ca sa-l izbaveasca pe el de toata bantuiala potrivnicului, de intampi­narea celui viclean, de demonul cel de amiaza si de naluciri rele.

Si preotul sufla asupra lui de trei ori, in chipul crucii, si-l insemneaza, binecuvantandu-l, iarasi de trei ori, la frunte, la gura si la piept, zicand:

Departeaza de la dansul pe tot vicleanul si necuratul duh, care se ascunde si se incuibeaza in inima lui: (si zice aceasta de trei ori dupa care continua rugaciunea astfel): duhul inselaciunii, duhul viclesugului, duhul slujirii idolesti si a toata lacomia, duhul minciu­nii si a toata necuratia, care lucreaza dupa invatatura diavo­lului. Si-l fa pe el oaie cuvantatoare turmei celei sfinte a Hristosului Tau, madular cinstit al Bisericii Tale, fiu si moste­nitor al Imparatiei Tale. Ca dupa poruncile Tale vietuind si pazind pecetea nestricata si ferind vesmantul neintinat, sa do­bandeasca fericirea sfintilor in Imparatia Ta. Cu harul si cu indurarile si cu iubirea de oameni a Unuia-Nascut Fiului Tau, cu Care impreuna esti binecuvantat, cu Preasfantul si bunul si de-viata-facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Si fiind descins si descult cel ce vine sa se boteze, il intoarce preotul cu fata spre apus si, de va fi om in varsta, isi ridica mainile in sus si

Preotul intreaba: Te lepezi de satana? si de toate lucrurile lui? si de toti slujitorii lui? si de toata slujirea lui? si de toata trufia lui?

Si raspunde cel ce vine sa se boteze la fiecare intrebare; iar de va fi prunc sau pagan de alta limba cel ce vine sa se boteze, atunci raspunde nasul sl zice: Ma lepad.

Preotul intreaba a doua oara: Te lepezi de satana? si de toate lucrurile lui? si de toti slujitorii lui? si de toata slujirea lui? si de toata trufia lui?

El sau nasul raspunde: Ma lepad.

Preotul intreaba a treia oara; Te lepezi de satana? si de toate lucrurile lui? si de toti slujitorii lui? si de toata slujirea lui? si de toata trufia lui?

El sau nasul raspunde: Ma lepad.

Preotul iarasi intreaba pe cel ce se boteaza: Te-ai lepadat de satana?

El sau nasul raspunde: M-am lepadat.

Preotul iarasi il intreaba a doua oara: Te-ai lepadat de satana?

EI sau nasul raspunde: M-am lepadat.

Preotul iarasi il intreaba a treia oara: Te-ai lepadat de satana?

El sau nasul raspunde: M-am lepadat.

Dupa aceea ii zice preotul: Sufla si-l scuipa pe el.

Iar el sau nasul sufla de trei ori si scuipa de trei ori.

Si facandu-se acestea, preotul intoarce cu fata spre rasarit pe cel ce se boteaza, care tine mainile slobode in jos, si il intreaba: Te unesti cu Hristos? Si raspunde cel ce vine sa se boteze sau nasul: Ma unesc. Preotul iarasi il intreaba a doua oara: Te unesti cu Hristos? El sau nasul raspunde a doua oara: Ma unesc. Preotul iarasi il intreaba a treia oara: Te unesti cu Hristos? El sau nasul raspunde a treia oara: Ma unesc. Apoi il intreaba preotul: Te-ai unit cu Hristos? El sau nasul raspunde: M-am unit. Si iarasi il intreaba preotul: Si crezi Lui?

Si el sau nasul raspunde: Cred Lui ca unui Imparat si Dumnezeu.

Apoi zice insusi cel ce se boteaza, sau nasul pruncului, sau preotul insusi, iar nu altcineva, dupa cum rau s-a obisnuit:

Cred intru unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor. Si intru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii; Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iar nu facut; Cel de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut; Care, pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire, S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria, si S-a facut om; si s-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si s-a ingropat; si a inviat a treia zi, dupa Scripturi; si S-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui; si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a Carui Imparatie nu va avea sfarsit. Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata Facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci. intru una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica. Marturisesc un botez, spre iertarea pacatelor. Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. Amin.

Dupa sfarsirea Simbolului credintei, preotul zice iarasi catre dansul: Te-ai unit cu Hristos?

El sau nasul raspunde: M-am Unit.

Si preotul il intreaba: Si crezi Lui?

Si acela sau nasul raspunde: Cred Lui ca unui Imparat si Dumnezeu.

Si zice: Cred intru unul Dumnezeu..., tot, pana la sfarsit

Si dupa ce a rostit a dona oara Simbolul credintei, preotul iarasi il intreaba a treia oara: Te-ai unit cu Hristos?

El sau nasul raspunde: M-am unit.

Si iarasi il intreaba preotul: Si crezi Lui?

El sau nasul zice: Cred Lui ca unui Imparat si Dumnezeu. Si zice: Cred intru unul Dumnezeu..., tot, pana la sfarsit.

Si dupa ce a rostit a treia oara Simbolul credintei, iarasi il intreaba preotul, de trei ori zicand: Te-ai unit cu Hristos?

Si el sau nasul raspunde de trei ori: M-am unit.

Apoi zice preotul: Si te inchini Lui?

El sau nasul, inchinandu-se; zice: Ma inchin Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, Treimii Celei de o fiinta si nedespartite.

Apoi zice preotul:

Binecuvantat este Dumnezeu, Care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Apoi zice preotul rugaciunea aceasta, intrand in biserica:

Domnului sa ne rugam

Stapane Doamne, Dumnezeul nostru, cheama pe robul Tau (N) catre luminarea Ta cea sfanta si-l invredniceste pe dansul de acest dar mare al Sfantului Botez. Dezbraca-l pe dansul de cele vechi si-l innoieste pentru viata de veci. Si-l umple de puterea Sfantului Duh, spre unirea cu Hristos, ca sa nu mai fie el de acum fiu al trupului, ci fiu al Imparatiei Tale. Cu buna-vrerea si cu harul Unuia-Nascut Fiului Tau, cu Care binecuvantat esti cu Preasfantul si bunul si de-viata-facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Scurta invatatura despre Sfantul Botez

Dupa Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului

Cap. 61: pentru citirea rugaciunilor

Dator este preotul a citi bine sfintele rugaciuni si a le zice cu socotinta, rar si spre buna auzire. Pentru ca cei ce se infricoseaza de multe ori de naluciri patimesc aceasta, fiindca preotii care i-au botezat pe ei n-au zis rugaciunile de lepadarea diavolului si celelalte sfinte rugaciuni cu luare-aminte. Deci, o preote, de va ingadui vremea, nu numai o data trebuie sa zici din inceput rugaciunile lepadarilor si celelalte rugaciuni, ci de multe ori, fiindca si in Molitfelnic, de opt sau de zece ori scrie sa le zici, pentru ca obiceiul vechi al Bisericii era ca in fiecare zi (adica in cele sapte zile ale saptamanii) sa se zica acestea de preotii care catehizau pe cei ce se botezau, si a opta zi iarasi se citeau de arhiereu sau de preotul cel ce urma sa savarseasca botezul; si intr-acest chip se boteza de arhiereu sau de preot. Noi am vazut pe multi preoti cucernici botezand dupa ce de trei ori citeau acestea.

Cap. 62: Se cuvine ca nasul celui ce se boteaza sa fie ortodox si cucernic

Asemenea trebuie sa se ia aminte ca nasul sa fie ortodox si cunoscator al dreptei credinte. Caci eu am auzit lucru foarte greu si fara socotinta ca unii fac nasi ai copiilor lor pe cei ce nu cred si pe eretici, pentru pricini omenesti, nadajduind oarecare foloase. Unii ca acestia si taina o leapada si pe copiii lor nu-i lumineaza, ci mai vartos ii intuneca. Iar preotul care slujeste partas se face celor departati de Dumnezeu. Caci cum ar putea sa invete dreapta credinta cel ce nu cunoaste pe Dumnezeu, sau ce impartasire are lumina cu intunericul, sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Precum scrie, cel ce face unele ca acestea osandit este.

SEMNIFICATIA EXORCISMELOR DE LA BOTEZ

Inainte de randuiala botezului se citesc rugaciunile pentru catehumeni care contin si exorcismele. Preotul care sta in nartexul bisericii impreuna cu nasul si cu catehumenul, adica impreuna cu cel ce vine spre botez, porunceste diavolului in numele Dumnezeului celui Atotputernic si Domnului universului sa paraseasca pe catehumen. "Cunoaste-ti puterea zadarnica, care nici asupra porcilor nu a avut putere”, spune. "Teme-te de Dumnezeu, de Cel care prin porunca Sa a intarit pamantul peste ape ... si retrage-te de la cel ce se pregateste acum de sfanta luminare”.

In continuare cere de la Dumnezeu sa smulga catehumenului din radacina „toate lucrarile diavolului” sa-l curateasca astfel incat sa participe cu vrednicie la tainele cele ceresti. „Insoteste viata lui”, continua preotul, „cu inger de lumina, ca sa-l pazeasca pe acesta de tot viclesugul potrivnicului”. „Departeaza de la dansul tot duhul viclean si necurat... duhul ratacirii, duhul viclesugului, duhul slujirii idolesti si a toata avaritia, duhul minciunii si a toata necuratia... si fa-l pe el... fiu al luminii si mostenitor al imparatiei Tale”.

Continuand, preotul cere de la catehumen sau de la nasul sau, in cazul cand catehumenul este prunc, sa se lepede de satana, de lucrurile lui, de adorarea lui, de ingerii sai si de toata insotirea lui. In momentul in care catehumenul declara ca intr-adevar s-a lepadat de satana, preotul il cheama sa treaca la aceasta denuntare a satanei cu mai multa hotarare si, ca si cand nu ar fi fost de ajuns proferarea dezicerii, cere de la catehumen sa-l scuipe pe diavol.

De-a lungul acestui proces preotul, nasul si catehumenul sunt intorsi cu fata spre apus, unde dispare lumina si de unde vine intunericul. Pentru ca Diavolul este intuneric. Dupa aceasta toti se intorc cu fata spre rasarit, de unde vine lumina, soarele dreptatii, Hristos, cu Care preotul cere sa fie unit catehumenul. De ce se fac toate acestea? Si ce semnificatie au?

Multi, printre care si clerici, mai ales dintre cei care se afla in Apus, considera acest proces demodat si, in incercarea lor de aducere la zi a Bisericii, omit aceasta parte a randuielii. Simt ca este o insulta la adresa facultatii lor intelectuale sa vorbeasca despre Diavol si despre duhurile cele necurate. Considera acest proces un reziduu medieval. Sunt nedumeriti mai ales in ceea ce priveste barbaritatea scuipatului. In Rasaritul zilelor noastre toate acestea se citesc asa desirat, atat de confuz si ininteligibil si inlauntrul unui vacarm incat nimeni nu pricepe nimic.

Se pare ca este necesara o deosebita maturitate duhovniceasca si psihologica pentru ca cineva sa poata discerne intre propriile lui necesitati nevrotice si cele ale Bisericii. Cu cat mai lipsit de maturitate este cineva, cu atat mai grava este psihopatologia sa, cu atat mai mult infasoara intr-un vesmant teologic si ideologic necesitatile sale nevrotice si cu atat mai usor califica satisfacerea acestor necesitati nevrotice drept voia lui Dumnezeu sau traditie a Bisericii. Cativa clerici, din pacate foarte putini, in clipa in care isi implinesc dezvoltarea si se maturizeaza, se rusineaza de prostiile pe care le-au spus si le-au facut atunci cand, incercand sa inlocuiasca sentimentul insuficientei care ii inspaimanta, o faceau pe cei care stiu toate si prezentau drept suprem ideal incercarea lor de a-si satisface propriile necesitati nevrotice.

Tinerii, ca si cei fara experienta, tind sa subevalueze ceea ce este vechi si sa creada ca intelepciunea s-a nascut odata cu ei. Un cleric american totodata teolog a scris intr-una din cartile sale: „Cand privesc in urma viata mea si imi amintesc de lucrurile pe cere le-am spus la inceputul diaconiei mele, ma rusinez” si continuand, spune cum a devenit un extremist celebru si a ajuns centrul atentiei, cand la o intalnire a tinerilor a declarat ca invatatura despre nemurire este probabil eronata. „Daca ar fi cu putinta”, spune, „as sterge acest capitol din viata mea” .

Un incident care s-a intamplat mai tarziu in viata sa l-a ajutat sa inteleaga nebunia tineretii sale si sa infrunte dureroasele-i consecinte. A aflat ca unul dintre cei mai buni prieteni ai sai, care era un cleric foarte vrednic, are un fel de cancer catalectic si i-a telefonat ca sa-i spuna doua cuvinte de mangaiere. Cand prietenul i-a raspuns la telefon, a amutit si n-a putut decat sa intrebe: „Ce faci?” Celalalt fara nici cea mai mica urma de neliniste, a raspuns cu o suficient de buna dispozitie: „Sunt bine. Sunt in aceasta slujba de mai bine de douazeci de ani si vorbesc oamenilor despre viata, Dumnezeu imi da acum sansa sa arat cate ceva si despre moarte”. Aceasta dureroasa experienta este pretul pe care l-a platit pentru aroganta tineretilor lui. Intelegerea si aprecierea traditiei bisericesti este trudnicul lucru de o viata de om si cere multa maturitate, instructie si smerenie. Este esential ca si clericii, in incercarea lor de a face lucrurile intr-un mod lipsit de complicatii, sa nu le faca simplist. Daca incercam sa rationalizam ceea ce se intampla in Biserica, atunci vom deveni rationalisti intr-un chip odios si in cele din urma insasi Biserica nu va mai avea pentru noi sens.

Traditia ortodoxa este o imbinare absoluta intre disciplina si libertate. Exista in ea suficienta supunere pentru a-i salva orizontul si verticalitatea si suficienta libertate in vederea exprimarii personale. Insa, din nefericire, astazi vedem sa se impuna in viata bisericeasca o disciplina riguroasa in ceea ce priveste ascultarea fata de autoritati si nu in ceea ce priveste pastrarea autenticei traditii careia multi ne aratam cunoscatori incontestabili fara a putea spune de unde si cum am dobandit aceasta cunoastere.

Fiecare putem si suntem in stare sa ne chestionam daca o oarecare practica concreta este expresie autentica a traditiei bisericesti. Insa este indispensabil sa ne cercetam cu atentie mai intai onestitatea motivatiilor noastre, sa ne exprimam indoielile cu umilinta si apoi sa asteptam rabdator sa vedem ce a tezaurizat Biserica despre aceasta practica in constiinta ei.

Foarte ades, multi dintre noi incercam, in viata noastra bisericeasca, sa imitam modele culturale apusene, mai concret anglo-saxone, sau sa judecam actualitatea traditiei noastre bisericesti prin faptul daca este sau nu in acord cu aceste modele. Avangarda acestei tactici a fost si este de trei-patru secole ratiunea, la a carei propagare concureaza diaspora. Dar si aceasta cu vanitatea pe care ne-o creeaza complexul rudei sarace, astfel incat sa nu putem sa vedem foarte adesea cum punctele de vedere cele mai avansate ale Apusului justifica traditia noastra bisericeasca.

Astfel se intampla ca in psihoterapie sa urmarim o procedura aproape asemanatoare cu cea a Tainei Botezului. Un prim pas in vederea psihoterapiei este privirea in fata a realitatii. Negarea este cea mai intalnita forma de aparare impotriva durerii suferite in procesul instruirii si cauza oricarui fel de tulburari psihice. Individul tulburat sufleteste neaga sa recunoasca esecurile sale si utilizeaza orice tip de artificiu defensiv pentru a le ascunde.

In consecinta, nu poate sa acopere realele si sanatoasele lui nevoi, deoarece isi risipeste energia spre a construi defensiva, spre a-si ascunde diformitatea propriei vieti. Nu este posibil pentru un om sa aiba o viata sanatoasa si sa se dezvolte fara a privi in fata si fara a infrunta respingatorul sau schelet.

Botezul este exact hotararea cuiva de a privi in fata si de a-si respinge vechiul sine cu diformitatea lui, pentru a reincepe o viata noua in adevar, adica in Hristos. Nu exista o alta posibilitate pentru cineva de a incepe o viata noua, fara a privi in fata si a refuza diformitatea vechii sale vieti. Procesul botezului, care nu este un eveniment sau o randuiala, ci descoperirea unui mod de viata, este de o importanta exceptionala, iar dificultatea unora de a-i recunoaste importanta poate fi rezultatul propriei lor negari si expresia propriei lor fobii de a privi in fata diformitatea acelor elemente ale personalitatii lor, care obstructioneaza dezvoltarea lor. Astfel de personalitati defensive sunt ca pastori ineficace, adica esueaza in a-i ajuta pe ceilalti sa atinga plinatatea vietii, adica mantuirea. Starea de constiinta deplina a omului este absolut necesara dezvoltarii duhovnicesti, deoarece constientizarea conduce la autocunoastere si autocunoasterea conduce la metanoia, adica la dispozitia pentru schimbare. Metanoia este starea sufleteasca aflata in opozitie cu autarhia, cu autosuficienta spirituala a Fariseului, a omului „virtuos”, care crede ca se gaseste in starea de „har”, exact pentru ca nu detine autocunoasterea si de aceea ramane in stagnare, nu se dezvolta.

Insa scuipatul dinainte de botez nu este barbarie? Daca ar fi intrebat cineva care il considera barbarie de ce este barbarie, probabil va fi surprins si probabil nu se afla vreun raspuns. Raspunsul este ca scuipatul este un obicei anglo-saxon. Scuipatul este poate foarte expresiv, evident si eventual impur pentru un temperament personal anglo-saxon, astfel ca pentru aceasta situatie este foarte adecvat, pentru ca nici o reprobare a raului nu este excesiva. Bine. Scuipatul poate sa aiba o oarecare importanta pentru un adult, insa care poate sa fie utilitatea acestei proceduri pentru un prunc? Un raspuns teologic la aceasta intrebare poate fi considerat naiv. Istorisirea pacatului stramosesc poate fi invatata la scolile catehetice, insa in mod normal noi, cei mari, nu il luam in serios si de aceea nu este ciudat ca si copiii nostri nu iau in serios ceea ce ii invatam.

Concluziile psihologiei fata de psihodinamica umana ii ajuta pe cei mai dezghetati dintre acestia, care au o prejudecata antitranscendenta, sa vada corectitudinea multor adevaruri revelate. Criteriile corectitudinii pe care toti acestia le folosesc au de obicei o origine apuseana si ne-ortodoxa, insa psihologia intr-un mare grad si intr-un grad inconstient reuseste sa-l repuna pe drumul cel bun pe omul european. Dinlauntrul exercitarii terapiei familiei, oricine poate observa vociferanta realitate a pacatului stramosesc, deoarece din interiorul acesteia constatam ca ceea ce numim „bolnav identificat” este doar un simptom al patologiei familiei si ca imediat dupa nasterea sa copilul este contaminat de aceasta patologie. Duhurile cele viclene, ale inselaciunii si ratacirii care au contaminat relatia dintre parinti sunt transplantate imediat la pruncul nou nascut.

Demonii pe care ii exorcizam la acela care vine la dumnezeiasca luminare a botezului sunt indubitabil realitati distrugatoare care domina intr-un grad diferit vietile noastre, ale tuturor. Coparticiparea la un botez poate fi o ocazie foarte buna pentru fiecare, ca sa priveasca si sa-si condamne proprii lui demoni distrugatori.

Daca multi nu inteleg ceea ce fac clericii, acesta nu este un motiv sa se opreasca a o face, dar vor trebui sa vada aceasta lipsa a intelegerii ca pe un indiciu al neglijentei lor de a-i invata pe oameni viata in Hristos si de a face cele necesare pentru a deveni accesibile si inteligibile toate mijloacele pe care Biserica le are la dispozitie pentru mantuirea lor. Este oricum cert ca cele mentionate mai sus nu au absolut nici o importanta pentru majoritatea zdrobitoare a celor prezenti la ceremonia unui botez in zilele noastre. Botezurile, ca si nuntile, in experienta omului de mijloc sunt evenimente desacralizate, care de obicei nu numai ca sunt lipsite de orice caracter duhovnicesc, dar sunt lipsite chiar si de cea mai elementara decenta. Dincolo de satisfacerea unui de multe ori foarte scazut nivel, al vanitatii lumesti, botezurile si nuntile, pentru marea majoritate a oamenilor, constituie simple practici de legalizare, parand a fi nimic altceva decat surse de castig.

Parintele Philotheos Pharos


Exorcismele si lepadarile de la Botez

Pregatirea pentru botez sau catehumenatul cuprinde initierea crestina si exorcismele. Dat fiind ca botezul este astazi administrat foarte curand dupa nastere si ca initierea crestina trebuie amanata pentru mai tarziu, noi vom vorbi mai intai despre exorcisme care, in ritualul baptismal actual, vin imediat dupa rugaciunea de primire a catehumenului.

Omul modern, chiar daca este crestin, este in general foarte surprins sa afle ca serviciul divin baptismal incepe prin cuvinte adresate diavolului. Diavolul este intr-adevar absent in conceptia moderna din religie: pentru omul de azi, el apartine panopliei superstitiei medievale si tine de o mentalitate primitiva; numerosi sunt cei care, printre ei fiind si preoti, propun a se renunta pur si simplu la exorcisme, fiind considerate ca ceva deplasat in perspectiva religiei noastre luminata si moderna. Cat priveste pe neortodocsi, ei merg mai departe: ei vorbesc de necesitatea "demitologizarii" Noului Testament insusi, degajarea lui de o conceptie perimata asupra lucrurilor - intre care demonologia este una din expresiile esentiale - conceptie care ar masca mesajul autentic si vesnic.

Noi nu vrem sa expunem aici, nici macar in mod superficial, invatatura ortodoxa referitoare la diavol. Intr-adevar, Biserica nu a formulat niciodata in mod sistema-tic aceasta doctrina. In schimb, ceea ce este esential pentru noi, este ca Biserica a afirmat intotdeauna dimensiunea demonica, a cunoscut totdeauna, pentru a vorbi mai simplu, pe diavol. Daca aceasta cunoastere directa n-a fost sistematizata intr-o doctrina clar definita, este pentru ca e greu, daca nu chiar imposibil, sa definesti, in mod rational irationalul. Ori, elementul demoniac si, mai general, raul, constituie tocmai realitatea irationalului. Anumiti teologi si filosofi, straduindu-se a explica si deci a rationaliza existenta si cunoasterea raului, l-au definit ca pe o absenta; lipsa binelui. Ei l-au comparat, spre exemplu, cu intunericul, care nu e nimic altceva decat absenta luminii, si care se imprastie cand apare lumina. Aceasta teorie a fost adoptata apoi de catre deistii si de catre umanistii de toate nuantele si astazi inca mai face parte integranta din conceptia noastra moderna despre lume, in cadrul careia se considera ca remediul impotriva raului este instructia, inteleasa ca iluminare a spiritului. De exemplu, explicati adolescentilor mecanismul functiilor sexuale, suprimati misterul si tabuurile care inconjoara acest aspect al vietii si atunci ei vor folosi aceste functii intr-un mod rational, adica bine: inmultiti numarul scolilor si omul, care in mod natural este bun, va trai si se va comporta rational, adica bine.

Dar nu aceasta este ideea despre rau pe care ne-o da Biblia si care reiese din experienta Bisericii; aici raul nu este, desigur, o simpla absenta. Dimpotriva, este o prezenta: prezenta unui lucru intunecos, irational, dar foarte real, chiar daca originea acestei prezente nu este clara, nici usor de inteles. Astfel, ura nu este doar absenta iubirii; este prezenta unei puteri intunecoase care poate fi extrem de activa, inteligenta si creatoare. Ea nu este nicicum rezultatul ignorantei. Noi putem cunoaste si uri.

Cu cat anumiti oameni l-au cunoscut mai mult pe Hristos, au vazut lumina Lui si bunatatea Lui, cu atat mai tare L-au urat. Aceasta experienta a raului ca putere irationala, ca forta ce pune stapanire pe noi si dirijeaza faptele noastre a constituit totdeauna experienta Bisericii si, de asemenea, a tuturor celor ce cauta, oricat de anemic, sa se imbunatateasca, de a nu se lasa prada pornirilor firesti contradictorii, si doresc sa ajunga la o viata duhovniceasca mai aleasa. Prima noastra afirmatie este deci ca exista intr-adevar o realitate diabolica: puterea malefica a intunericului si nu o simpla absenta a binelui. Dar trebuie sa mergem mai departe: asa cum nu poate exista iubire fara o persoana care sa iubeasca, nu poate exista ura fara o persoana care sa urasca. Si daca taina ultima a binelui rezida intr-o persoana, taina ultima a raului trebuie sa se afle tot intr-o persoana. In spatele prezentei sumbre si irationale a raului, trebuie sa existe o lume de fiinte personale care au optat sa-L urasca pe Dumnezeu, lumina, de a fi potrivnice. Cine sunt aceste persoane? Cand, cum si pentru ce au ales sa fie impotriva lui Dumnezeu? La aceste intrebari, Biserica nu da nici un raspuns precis. Cu cat realitatea e mai adanca, cu atat ea se preteaza la formule si definitii.

Astfel, raspunsul este icoperit de simboluri si imagini care lasa sa se inteleaga ca a existat la origini, in lumea duhurilor creata de Dumnezeu, o revolta condusa de ingeri, intr-o pornire de mandrie. Originea raului ar fi deci nu ignoranta si imperfectiunea, ci dimpotriva, cunoasterea si un grad de perfectiune care facea posibila ispita mandriei. Oricine ar fi "diavolul" este una din cele dintai si dintre cele mai alese creaturi ale lui Dumnezeu. El este, ca sa spunem asa, destul de perfect, destul de inteligent, destul de puternic si chiar destul de divin pentru a cunoaste pe Dumnezeu si a nu I se supune, pentru a cunoaste pe Dumnezeu si totusi sa aleaga de a-l fi impotriva, de a dori sa fie liber de Dumnezeu.

Si cum aceasta libertate este imposibila in iubirea si in lumina care duc totdeauna la Dumnezeu si indeamna a se darui in mod liber Lui, libertatea demonica nu se implineste decat in negatie, in ura si revolta. Acestea sunt desigur, sarmane cuvinte, aproape total neadecvate la taina terifianta pe care ele incearca a o traduce. Caci noi nu stim nimic de aceasta catastrofa initiala ce s-a produs in lumea spirituala-despre aceasta ura impotriva lui Dumnezeu, starnit de mandrie si despre aparitia straniei realitati a raului care nu a fost nici voit, nici creat de Dumnezeu. Sau mai degraba, noi cunoastem aceasta realitate prin propria noastra experienta, experienta noastra a raului.

Aceasta este totdeauna, in fapt, cea a caderii; ceva pretios in noi este deturnat de la rostul lui firesc, tradeaza propria-i natura. De unde caracterul antinatural al acestei caderi, care devine totusi un element integrant si natural in fiinta noastra. Si cand contemplam raul in noi insine si in lume, cat de desarte si superficiale ne apar toate exercitiile, zise rationale, toate reducerile raului la teorii bine construite si rationale! Daca este ceva ce noi invatam din experienta spirituala, este aceea ca raul nu poate fi explicat, dar ca el trebuie infruntat si combatut.

Exact asa a actionat si Dumnezeu impotriva raului. El nu l-a explicat. El a trimis pe Fiul Sau unic pentru a fi rastignit de catre fortele raului pentru ca acestea sa fie distruse prin iubirea Sa, prin credinta si prin ascultarea Sa.

Aceasta este, deci, calea pe care trebuie sa o urmam si noi. Pe aceasta cale, noi intalnim inevitabil Diavolul chiar in momentul in care am luat hotararea de a urma pe Hristos. In slujba botezului, care este un act de eliberare si de biruinta, exorcismele vin primele pentru ca in drumul nostru spre izvoarele baptismale ne vom ciocni inevitabil cu aceasta sumbra si puternica entitate care ne bareaza calea. Aceasta trebuie indepartata, alungata, pentru ca noi sa putem inainta. Atunci cand mana preotului atinge capul copilului lui Dumnezeu si face peste el semnul lui Hristos, diavolul este acolo, cautand sa apere ce a rapit lui Dumnezeu si vrea sa-l pastreze in puterea lui.

Noi nu-i vedem, dar Biserica stie ca el este prezent. Noi nu vedem, poate, in toata ceremonia botezului, decat o placuta sarbatoare de familie, dar Biserica stie ca o batalie apriga sta pe punctul de a se inclesta, a carei miza nu este o simpla parere, ci insasi viata vesnica. Fiindca, vrem sau nu vrem, o stim sau nu, noi toti suntem angajati intr-o lupta spirituala. Desigur, o biruinta decisiva a fost repurtata de Dumnezeu, dar diavolul nu s-a dat inca invins. Dimpotriva, Scriptura spune ca atunci cand el a fost ranit de moarte si infrangerea lui a devenit inevitabila, el angajeaza ultimul atac, cel mai atroce. El nu poate nimic impotriva Iui Hristos, dar poate mult impotriva noastra. Exorcismele sunt astfel inceputul luptei care reprezinta prima dimensiune si cea mai importanta in viata crestina.

Noi vorbim diavolului! Tocmai in aceasta se manifesta credinta crestina, conform careia cuvantul este putere, mai ales putere. In conceptia desacralizata si secularizata a omului modern, cuvantul, ca toate celelalte, a fost devalorizat, redus doar la semnificatia lui rationala, in revelatia biblica, dimpotriva, cuvantul este totdeauna putere si viata. Dumnezeu a creat lumea prin cuvant. Cuvantul este putere creatoare si, de asemenea, putere distructiva, caci el comunica nu numai idei si concepte, ci mai ales realitati spirituale, pozitive ca si negative. In acceptia secularizata a cuvantului, nu numai ca este inutil, dar este chiar ridicol sa vorbesti diavolului, caci nu este nicidecum posibil dialogul rational cu insasi sursa irationalului. Dar exorcismele nu sunt o explicatie, nici un discurs destinat probarii unei entitati care uraste, minte si distruge. Ele sunt, cum scrie Sf. loan Chrisostom "invocatii infricosatoare si minunate", manifestarea unei puteri "inspaimantatoare si teribile" care distruge puterea malefica a lumii satanice:

Cearta-te pe tine, diavole Domnul, Cel ce a venit in lume si S-a salasluit intre oameni ca sa surpe tirania ta si pe oameni sa-i izbaveasca; Cel ce pe lemn puterile cele potrivnice a biruit, soarele intunecandu-se si pamantul clatinandu-se, mormintele deschizandu-se si trupurile sfintilor sculandu-se; Care a zdrobit cu moartea pe moarte si a surpat pe cel ce avea stapanirea mortii, adica pe tine, diavole. Juru-te cu numele lui Dumnezeu, Care a aratat pomul vietii si a randuit heruvimi si sabie de foc ce se intorcea de-l strajuia: cutremura-te si te departeaza.

Caci te jur cu numele aceluia Care a umblat ca pe uscat pe valurile marii si a certat viforul vanturilor; a Carui cautatura seaca adancurile si groaza Lui topeste muntii; ca Acela si acum iti porunceste prin noi: teme-te, iesi si te departeaza de la zidirea aceasta si sa nu te intorci, nici sa te ascunzi in el, nici sa-l intimpinipe el, nici sa lucrezi impotriva lui, nici noaptea, nici ziua, nici dimineata, nici la amiaza. Ci te du in iadul tau, pana in ziua cea mare gatita judecatii. Teme-te de Dumnezeu, Cel ce sade pe heruvimi si cauta spre adancuri; de Care se cutremura ingerii, arhanghelii, scaunele, domniile, incepatoriile, stapaniite, puterile, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi; de Care se cutremura cerul, pamantul, marea si toate cate sunt intr-insa. Iesi si te departeaza de la cel insemnat, noul ales ostas al lui Hristos, Dumnezeul nostru. Ca te jur cu numele Aceluia Care umbla pe aripile vanturilor si face pe ingerii Sai duhuri si pe slugile Sale para de foc. tesisi te departeaza de la zidirea aceasta, cu toata puterea ta si cu toti slujitorii tai. Ca s-a preaslavit numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.

Exorcismul este, intr-adevar, un poem in acceptiunea cea mai adanca a termenului care, in greaca, inseamna creatie. El exprima in mod perfect o realitate si o implineste; el face posibil ceea ce anunta; el reda cuvintelor energia divina din care purced. Si exorcismul realizeaza toate acestea pentru ca este rostit in numele lui Hristos; el este cu. adevarat plin de puterea Lui, Care a asumat viata umana, a facut al Sau cuvantul omenesc, a distrus deja in inima ei puterea satanica. Dupa ce a exorcizat astfel puterea raului, exorcismul face aceasta implorare:

Doamne Savaot, Dumnezeul lui Israel, Cei ce tamaduiesti toata boala si toata neputinta, cauta spre robul Tau acesta (N), cearca-l, cerceteaza-l si departeaza de la dansul toata lucrarea diavolului. Cearta duhurile cele necurate si le departeaza, si curateste lucrul mainilor Tale. Si lucrand, cu grabnica Ta lucrare, zdrobeste degrab pe satana sub picioarele lui si-i da biruinta asupra lui si asupra duhurilor lui celor necurate. Ca, dobandind mila Ta, sa se invredniceasca de Tainele Tale cele nemuritoare si ceresti si Tie slava sa inalte. Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.

Eliberarea din puterea satanica este inceputul restaurarii omului. Dar implinirea ei este imparatia cereasca unde omul a fost primit de Hristos, in asa fel ca inaltarea la cer, "comuniunea cu Dumnezeu si indumne-zeirea" au devenit cu adevarat vocatia si destinul ultim al omului.

Atunci cand exorcizeaza pe catehumen, preotul, conform indicatiilor de la capitolul respectiv "sufla de trei ori peste gura, fruntea si pieptul" celui ce se boteaza. Respiratia este functia biologica esentiala care ne pastreaza in viata, functie care, pe de alta parte, ne face total dependenti de lume. Ori lumea este teribil marcata de rau si de moarte.

In conceptia crestina initiala, nu exista loc pentru dihotomia moderna a spiritului si a materialului, omul era alcatuit in totalitatea sa, in unitatea si interdependenta sa organica dintre spiritual si fizic. Lumea intreaga este suferinda, incat actul eliberarii nu este numai spiritual, ci in mod egal fizic: inseamna purificarea chiar si a aerului pe care-l respiram si care, in actul exorcismului, redevine pur si dar al lui Dumnezeu, este viata restabilita in dependenta ei de Dumnezeu, ca dar pe care Dumnezeu l-a facut omului la inceput. Si preotul continua:

Departeaza de la dansul pe tot vicleanul si necuratul duh, care se ascunde si se incuibeaza in inima lui: duhul inselaciunii, duhul viclesugului, duhul slujirii idolesti si a toata lacomia, duhul minciunii si a toata necuratia, care lucreaza dupa invatatura diavolului. Si-l fa pe el oaie cuvantatoare turmei celei sfinte a Hristosului Tau, madular cinstit al Bisericii Tale, fiu si mostenitor al imparatiei Tale. Ca dupa poruncile Tale vietuind si pazind pecetea nestricata si ferind vesmantul neintinat, sa do-bandeasca fericirea sfintilor in imparatia Ta. Cu harul si cu indurarile si cu iubirea de oameni a Unuia-Nascut Fiului Tau, cu Care impreuna esti bine cuvantat, cu Preasfantul si bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.

Exorcismele s-au terminat. Prima eliberare s-a realizat. Omul a redevenit o fiinta libera, capabila de o adevarata libertate- nu ceea ce noi numim libertate si care,in fapt, face pe om rob al poftelor si pornirilor sale, ci libertatea de a putea sa primeasca iarasi adevarata viata care vine de la Dumnezeu si duce la Dumnezeu, libertatea de a face adevarata alegere libera si cu adevarat eliberatoare: alegerea lui Dumnezeu. Tocmai aceasta constituie faza urmatoare a slujbei botezului.

Lepadarea de Satan

Acest ritual ca si cel care urmeaza imediat dupa el (marturisirea lui Hristos), se situa altadata putin inainte de botezul propriu-zis, in Vinerea sau Sambata cea mare. Astfel, aceste doua randuieli constituiau insusi sfarsitul, incununarea intregii perioade a pregatirii catehetice. In slujba de azi aceste doua momente sunt plasate imediat dupa exorcisme.

"Preotul intoarce pe cel ce se boteaza cu fata catre apus, fara haine, fara incaltari si cu bratele ridicate"..., "intors cu fata spre Apus...". Apusul, adica locul unde se culca soarele, constituie aici simbolul intunericului, "tinutul" lui Satan. Catehumenul infrunta acum pe Satan fiindca exorcismele i-au permis de a renunta la el, de a-l desfide, de a-l respinge. Insusi faptul de a se intoarce cu fata spre Apus constituie un act de libertate, primul act liber al omului eliberat de sub stapanirea diavolului.

"...fara haine, fara incaltari si cu bratele ridicate..." Catehumenul vede cum dispare tot ceea ce acoperea in ochii lui starea de rob; tot ceea ce-l facea sa creada ca el era un om liber, inconstient chiar de sclavia lui, de starea lui lamentabila, de inchisoarea lui. De aici inainte el stie ca era captiv- "iar captivii sunt goi si desculti".

El a aruncat tot ceea ce masca starea lui de prizonier, apartinand lui Satan. El "stie din ce rau a fost eliberat si spre ce bine se grabeste"". Bratele ridicate indica predarea lui Hristos, ca doreste sa devina rob al lui Hris-tos, ca doreste aceasta robie, dupa Sf. loan Chrisostom, "schimba robia-n libertate... omul este rapit din tara straina si adus in patria sa. Ierusalimul ceresc...". Si preotul zice: "te lepezi de Satana, de toate lucrurile lui...?"

In epoca in care a fost stabilit ritualul acesta, semnificatia lui era evidenta, atat pentru catehumen, cat si pentru intreaga comunitate crestina. Ei traiau intr-o lume pgana, a carei existenta era impregnata de pompa diaboli, adica de inchinarea la idoli, de participarea la cultul imparatului, de adorarea puterii etc. Nu numai ca cel ce se boteza stia foarte bine la ce anume renunta, dar era deplin constient de calea cea stramta, de viata grea, cu adevarat neconforma si radical diferita de cea din jurul lui-viata spre care-l ducea renuntarea la Satan.

Cand lumea toata a devenitcrestina, identificandu-se cu credinta crestina si a adoptat cultul crestin, semnificatia acestei lepadari (de Satana) a inceput sa se piarda fiind pe punctul de a fi considerata un ritual arhaic si anacronic, curiozitate care nu trebuie sa fie luata in serios. Crestinii s-au obisnuit definitiv cu ideea ca crestinismul este parte integranta a lumii si ca Biserica nu este decat o expresie religioasa a valorilor terestre. Notiunea de tensiune sau de conflict intre credinta crestina si lumea exterioara s-a estompat in constiinta crestina moderna. Astazi inca, in ciuda prabusirii evidente a atator lumi, imperii, popoare si state, asa-zis crestine.

Nenumarati crestini sunt inca incredintati ca nu exista nimic fundamental negativ in lumea noastra si ca este perfect posibil sa accepte modul ei de viata, valorile si prioritatile ei, implinind concomitent si datoriile religioase ale crestinului. Mai mult, Biserica si crestinismul, ele insele sunt considerate mai degraba ca mijloace prin care trebuie s ajute la realizarea unei vieti prospere si fericite in aceasta lume, ca un fel de terapeutica spirituala care permite sa fie rezolvate toate tensiunile si conflictele si care aduce acel echilibru interior care garanteaza succesul, stabilitatea si fericirea.

Chiar ideea ca crestinul trebuie sa renunte la anumite lucruri, si acestea nu sunt doar acte imorale si vinovate, ci o intreaga viziune asupra vietii, un ansamblu de prioritati, o atitudine fundamentala in raport cu lumea, si ca viata crestina este totdeauna ocale stramta si o lupta - toate acestea au fost practic abandonate si nu mai figureaza in centrul mentalitatii crestine de azi.

Cumplitul adevar este ca o majoritate coplesitoare crestina pur si simplu nu mai sesizeaza prezenta si actiunea lui Satan in lume si nu mai simt deci nevoia de a renunta la lucrurile si la slujirea lui. Ei nu mai discern evidenta idolatrie care impregneaza ideile si valorile in care oamenii traiesc azi si care determina, orienteaza si aservesc viata lor mult mai mult decat idolatria tangibila a pa-ganismului de altadata.

Ei raman orbi la faptul ca actiunea lui Satan consta esentialmente in a falsifica si a contraface, a deturna de la semnificatia lor reala insasi valorile pozitive, a face ca albul sa para negru si invers, a practica jocul subtil si pervers al minciunii si confuziei. Ei nu vad ca notiuni apriori pozitive si chiar cresti ne ca cele de libertate, eliberare, dragoste, fericire, propasire, deplina realizare a posibilitatilor fiecaruia, notiuni care sunt cu adevarat la baza constiintei omului si a societatii moderne, motivatia si ideologia acestei societati, toate acestea pot fi deturnate de la sensul lor real si sa devina vehicule ale demoniacului. Ori, insasi esenta a tot ceea ce este demoniac o constituie totdeauna mandria: "pompa diaboli".

Adevarul, in ceea ce-l priveste pe omul modern, fie ca este un conformist respectuos fata de lege, ori un virulent contestatar, este ca cel mai adesea el este amenintat fie de mindrie, fie de reversul man-driei - deznadejdea. Astfel, a te lepada de Satana nu inseamna doar a respinge o fiinta mitologica in a carei existenta nici nu se mai crede. inseamna a respinge toata aceasta conceptie despre lume, plina de suficienta si de deznadejde. Desigur, Satan nu va uita aceasta respingere, aceasta sfidare, aceasta lepadare. "Sufla-l si scuipa-l pe el!" Razboiul este declarat. Incepe o lupta a carei miza reala este viata vesnica. Crestinismul acesta este! Si acesta este sensul ultim al optiunii noastre.

Parintele Alexander Schmemann

SE MAI POATE REPETA BOTEZUL?

Imi scrie zilele trecute un parinte drag sufletului meu, din zona Neamtului, si ma roaga sa ma pronunt asupra unor versete despre care este, la randu-i, intrebat de ucenici. Pasajul scripturistic este urmatorul: "Caci este cu neputinta pentru cei ce s-au luminat odata si au gustat darul cel ceresc si partasi s-au facut Duhului Sfant, si au gustat cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor, cu neputinta este pentru ei, daca au cazut, sa se innoiasca iarasi spre pocainta, fiindca ei rastignesc lorusi, a doua oara, pe Fiul lui Dumnezeu si-L fac de batjocura" (Evrei 6, 4-6). Intrucat tema cuprinsa este una de mare actualitate, m-am gandit sa va impartasesc parte din concluziile la care am ajuns reflectand la aceste cuvinte ale Sf. Ap. Pavel. Fara un reper patristic, e usor de inteles nedumerirea celor care gasesc o serioasa piatra de poticneala in citatul anterior. Pentru ca, la o lectura superficiala, se poate deduce ca exista situatii in care este cu neputinta omului sa se mai pocaiasca, o data ce a cazut. Cu atat mai contrarianta este o astfel de interpretare, cu cat ea vine in flagranta contradictie cu toata invatatura Mantuitorului, propovaduita ca atare de Biserica, din care reiese ca omul are sansa de a se pocai in orice clipa, atata vreme cat traieste pe pamant, chiar si inainte de a-si da ultima suflare. (Pana si Iuda Iscarioteanul, daca s-ar fi pocait precum Petru, cel ce s-a lepadat de trei ori de Domnul, ar fi avut si el sansa de a se indrepta. Faptul ca el a ales sa se spanzure nu tine de nici o predestinare, ci reprezinta o optiune facuta din mandria celui care prefera sa se omoare, decat sa admita ca a gresit si sa ceara iertare). Mai mult, insusi "apostolul neamurilor", Pavel, spune, spre exemplu, corintenilor ca se teme ca, venind la ei, sa nu-i gaseasca "pe multi care au pacatuit inainte si nu s-au pocait de necuratia si de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au facut" (II Corinteni 12, 21). Si din acesta, dar si din alte pasaje ale epistolelor sale, reiese clar ca cel ce s-a convertit pe drumul Damascului nu poate fi decat un fervent invatator al pocaintei, care este o sansa acordata oricui de a se ridica din pacat catre Dumnezeu...

Imediat ce am primit mesajul amintit la inceput, m-am indreptat catre comentariile patristice, sursa autorizata din Biserica in a ne deslusi cuvintele Sfintei Scripturi. Si Parintii Bisericii au sesizat pericolul ca aceste trei versete sa fie interpretate in sensul in care omului i-ar putea fi refuzata pocainta. Sfantul Ambrozie al Milanului afirma insa, inca de la inceputul comentariului sau pe marginea acestor versete (in volumul "Despre pocainta"), ca Apostolul Pavel nu poate "invata ceva in contradictie cu propria sa fapta. El a acordat, la Corint, iertarea pacatelor, ca urmare a pocaintei; cum ar putea, asadar, el insusi, sa vorbeasca impotriva propriei sale decizii?". Ca atare, Sf. Ambrozie nu poate decat sa sustina ca aici apostolul ne invata "ceva diferit, dar nu contrar cu ceea ce a facut anterior". Ceea ce ne invata in Epistola sa catre Evrei este ca "repetarea, de catre oricine, a Tainei Botezului nu este permisa". Aceeasi interpretare am gasit-o in mai multe comentarii patristice (de fapt, in toate cele care sunt acum disponibile, conform editorilor monumentalei colectii "Ancient Christian Commentary on Scripture"): "botezul este o cruce (...) si nu este posibil ca Hristos sa fie rastignit a doua oara", "daca trebuie sa ne botezam din nou, trebuie ca acelasi Hristos sa moara din nou" (Sf. Ioan Gura de Aur, "Despre Epistola catre Evrei"); "botezul este unul singur" (Theodoret din Cyr, "Talcuire la Evrei"); "cei care propun doua botezuri cer rastignirea din nou a Fiului lui Dumnezeu" (Efrem Sirul, "Comentariu la Epistola catre Evrei"); "botezul este o taina si este suficient o data pentru totdeauna" (Severian din Gabala, "Fragmente despre Epistola catre Evrei").

Care este "al doilea botez"?

Lecturand din nou, cu mai multa atentie, pasajul de la Evrei 6, 4-6, ne este mai usor sa sesizam o nuanta care scapa cititorului obisnuit. Anume in text nu ni se spune ca este cu neputinta sa se pocaiasca cei care au cazut, ci ca este cu neputinta ca aceia care "s-au luminat odata", cazand in pacat,"sa se innoiasca iarasi spre pocainta". Din traditia liturgica stim ca cel care s-a botezat mai este numit si "luminat" (de aici si denumirea de "saptamana luminata" pentru prima saptamana ce urmeaza Sfintelor Pasti, pentru ca in aceasta perioada cei care se botezau la acest mare praznic - si erau multi, mai ales in primele secole crestine - veneau la biserica doar in haine albe). Asadar, o data ce ai primit "luminarea" si te-ai "innoit" in apa botezului, nu mai poti sa beneficiezi de aceasta taina, indiferent cat de mare ar fi caderea ta. Chiar si pentru cel care se leapada de Hristos si se converteste, spre exemplu, la islamism, daca se pocaieste si revine in Biserica, este reprimit in sanul comunitatii, dar nu i se repeta Taina Botezului, ci doar primeste Taina ungerii cu Sfantul si Marele Mir.

Botezul nu se repeta nici cand este savarsit in situatii de urgenta. Daca un copil nebotezat este pe punctul de a muri, atunci orice membru al Bisericii (barbat sau femeie) are dreptul si datoria de a-l boteza cu apa rostind formula: "Se boteaza robul/roaba lui Dumnezeu (N) in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin". Daca pruncul nu moare, ci traieste, ulterior se face slujba Botezului, dar fara ca acesta sa mai fie cufundat in apa si fara a se mai rosti formula respectiva. O alta situatie speciala intalnim cand o persoana nu stie sigur daca a fost botezata (cazul, cel mai adesea, al copiilor crescuti in orfelinate, mai ales in vremea comunismului). Intr-o astfel de situatie, daca nu se gasesc nici un fel de informatii sau marturii despre savarsirea acestei taine, se face botezul persoanei respective rostindu-se urmatoarea formula: "Se boteaza robul/roaba lui Dumnezeu (N), daca nu a mai fost botezat(a), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin". In rest, slujba este aceeasi ca la un botez obisnuit.

Pasajul despre care vorbim in acest articol si care sustine, in mod categoric, faptul ca nu este posibil a repeta botezul, ar trebui sa reprezinte un serios prilej de reflectie pentru cei care (din anumite confesiuni, declarate crestine) insista pentru rebotezarea cuiva, chiar daca a primit Taina Sfantului Botez. Argumentul care se invoca cel mai adesea este acela ca botezul nu ar fi valabil, fiind savarsit in frageda pruncie si ca omul trebuie sa aleaga in mod constient a fi botezat. Nu mai este spatiu pentru a invoca toate argumentele scripturistice si patristice in favoarea botezului copiilor, incat am sa aduc in atentie doar unul, de bun simt. Daca nu se poate boteza decat o persoana matura si capabila sa discearna/ sa aleaga, atunci ce ne facem cu acei copii care mor inainte de a putea fi botezati? Nu S-a rastignit Hristos si pentru acestia?... Ca sa nu mai spun ca, oricat de intelept/ citit/ matur/ evlavios ai putea fi, tot nu poti fi constient pe deplin de ceea ce inseamna Taina Botezului, astfel incat sa stii bine ce alegi a primi! Este o mandrie fara margini sa crezi ca poti tu deslusi tainele lui Dumnezeu fara a fi calauzit de Duhul Sfant, pe care tocmai prin Botez si Mirungere Il dobandesti!

Ar mai fi multe de spus despre acest citat de la Evrei 6, 4-6. Spre exemplu, el ne conduce si cu gandul la o afirmatie de natura eretica, a celor care sustin ca, la un moment dat, Hristos se va lasa omorat si de demoni ca si pe acestia sa-i mantuiasca. Or, demonii sunt ingeri creati de Dumnezeu care au "gustat darul cel ceresc", care au ales sa se rupa de Dumnezeu dupa ce L-au cunoscut, stiind foarte bine ce consecinte va avea gestul lor, in caderea lor nefiind ispititi de nimeni, cum a fost omul in Eden. Ca atare, pentru unii ca acestia nu mai e posibil "sa se innoiasca iarasi", de vreme ce ei refuza, constient, pe Dumnezeu.

Dar as prefera sa inchei articolul sesizand in acest citat un indemn al Apostolului Pavel spre continua desavarsire. Iata ce perspectiva dumnezeiasca se deschide in fata noastra: sa gustam "darul cel ceresc", sa fim partasi"Duhului Sfant", sa gustam "cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor". Dupa cum deducem din cuvintele pauline, e o stare posibil de atins pentru fiecare dintre noi, chiar daca mai si (re)cadem in pacate. Daca Botezul nu se repeta, avem sansa numita Spovedanie sau Taina Pocaintei, care mai e numita si "al doilea Botez". La ea apelam oricat de des avem nevoie caci nu e una dintre tainele irepetabile. Sa o folosim nu "din an in Pasti", ci cat mai des si cat mai cu folos, ca pe o scara catre cer. Iar o scara, cu cat are treptele mai rare (mai departate), cu atat se urca mai anevoios; cu cat treptele sunt mai dese, cu atat e mai usor de urcat.

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

Ce trebuie sa faca nasii la Botez

Botezul este primul moment important din viaţa românului creştin. Socotit Sfântă Taină, el este bogat în semnificaţii, dar şi în tradiţii, unele creştine, altele nu. Între toate acestea, naşul este pus „la loc de cinste”. În ce constă cinstea naşului şi, mai ales, ce trebuie să facă naşul la Botez? Încercăm un răspuns teologic.

Ce trebuie să facă naşii la Botez. Ce înseamnă a fi naş La prima vedere, ţi-ar veni să zici că „naşul” este cel care plăteşte sau căruia i se plăteşte. Şi într-un caz şi în altul, naşul pare o autoritate financiară. Eronat. . .

Termenul „naş” vie din slavonă şi înseamnă „al nostru”. Funcţia lui este aceea de a desemna un părinte spiritual, un garant, un martor. De aceea, naşii se numesc uneori şi martori.

Năşia apare în cultul creştin în jurul anului 235, în lucrarea „Tradiţia Apostolică”. Iniţial, creştinul se boteza fără a avea nevoie de un martor, doar pe baza mărturiei proprii. Extinzându-se creştinismul, cei botezaţi treceau printr-o etapă de pregătire, în care erau iniţiaţi în învăţăturile creştine. Această educaţie se făcea sub autoritatea spirituală a unui garant, care, la momentul botezului, dădea mărturie.

În acest fel, în Biserică, apare o relaţie deosebită de rudenie spirituală, între naş şi fin, relaţie care este socotită ca fiind de importanţă mult mai mare decât relaţia trupească dintre părinte şi copil. Astfel, naşii sunt „părinţi spirituali” ai finilor, o autoritate spirituală în domeniul creştinismului pentru fin, nicidecum simpli sponsori ai unor evenimente.

Autoritatea naşului se regăseşte şi în cadrul unor proverbe populare: „ţi-ai găsit naşul”, „orice naş îşi are naşul” etc.

Această legătură spirituală însă tinde astăzi să se deformeze, sub influenţa secularizării, în două mari direcţii: finanţele şi cumetriile. Înlăturarea spiritualului din relaţia naş-fin lasă lor unor deviaţii de tip materialist. Astfel, se crede că naşul este dator să aibă grijă de fin doar pe linia vieţii lumeşti, sponsorizându-l sau ajutându-l sub diverse forme ale nepotismului.

Cine poate fi naş

Evident, nu oricine poate fi naş. Singurul criteriu valabil la alegerea unui naş este competenţa sa spirituală. Nu portofelul sau puterea de influenţă în societate. De ce? Pentru că, devenind părinte spiritual, naşul îşi asumă o responsabilitate la fel de mare ca şi aceea faţă de copii săi trupeşti. El este călăuza spirituală a micului creştin, pe drumul întortocheat şi plin de ispite al vieţii. Dacă însă naşul nu este pregătit suficient, atunci ajungem la constatarea tragică „orb pe orb călăuzind, amândoi vor cădea în groapă”.

Aşadar, nu alergaţi după naşi cu portofele grase sau cu puteri de decizie, ci după naşi cu inimă mare şi minte înţeleaptă. În fond naşul parafrazează imaginea sfinţeniei. Orice naş ar trebui să fie sfânt pentru finul său, cum orice fin ar trebui să fie lipit de inima naşului său.

Ce trebuie să facă naşii la Botez

1. Să-şi cunoască bine credinţa. Altfel se poate face de râs. E ca şi cum, la şcoală, un profesor ar veni în faţa elevilor fără a-şi cunoaşte lecţia. Este penibil atunci când, vrând să călăuzească un suflet crud pe calea desăvârşirii creştine, naşul nu ştie nici măcar „Tatăl nostru” sau „Crezul”. Situaţia este perfect similară cu oficialii care, folosindu-se de autoritatea lor lumească, habar n-au ce să facă în posturile în care sunt puşi.

2. Să-şi iubească sincer şi dezinteresat finul. Să nu accepte a fi naş doar din formalism sau din oarecare interese lumeşti al adresa finului sau a rudelor acestuia. Viitorul creştin nu trebuie să fie doar o trambulină pentru construirea unor relaţii de cumetrie în interes lumesc. Naşul are rostul de a-şi învăţa finul la practicarea virtuţilor creştine, nu la săvârşirea faptelor rele. Creştinismul trebuie să desăvârşească lumea, nu să gireze clanurile lumeşti.

3. Să se preocupe constant de finul său. Nu e suficient să botezi şi gata. Botezul, ca „naştere de Sus”, este doar începerea unei relaţii educaţionale intre naş şi fin, cum tot aşa naşterea trupească este începutul vieţii. Abandonarea finului, dezinteresul faţă de el este un avort spiritual.

4. Preocuparea să fie mai mult spirituală decât materială. Este drept că preocuparea faţă de cineva drag include şi o latură materială, câtă vreme noi suntem suflet şi trup. Dar nu trebuie exagerat. Sf. Pavel învaţă că „nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinţi, ci părinţii pentru copii.” Dar fiecare pe linia sa specifică.

De aceea, este o tradiţie ca naşii să procure cele necesare copilului pentru botez (lumânare, hăinuţe etc) dar acestea sunt doar transpunerea materială a pregătirii spirituale a finului. În cazul botezului pruncilor, rolul de martor şi garant este mai accentuat Creştinul matur, ştiind că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa, îşi asumă intrarea în creştinism a fragedului prunc, tocmai pentru a-l face părtaş comunităţii de creştini şi comuniunii cu Dumnezeu.

5. Să fie pregătit el însuşi pentru momentul botezului. Preocuparea pentru botez tinde, în materialismul postmodern de astăzi, să semen mai mult cu o alergătură după te miri ce, plus unele tradiţii nu-ştiu-de-unde venite. De aceea, în calitate de autoritate spirituală a familiei, naşul trebuie să ştie bine ce presupune un botez. Altfel, părerile venite din jur se vor amesteca cu ignoranţa proprie şi vor crea un eveniment haotic, în care fiecare face ceva, dar mai nimeni nu ştie de ce şi pentru ce. Din păcate aceste chestiuni nu se rezolvă de pe o zi pe alta, ele fiind efectul preocupării sau lipsei de preocupare pentru cele spirituale. Pentru o rezolvare cât de cât eficientă, este bine ca familia să se sfătuiască cu preotul înainte de botez.

6. Să nu fie de acord cu eventualele tradiţii necreştine solicitate de cei din jur. Formalismul duhovnicesc generează multe răspunsuri aberante la unele întrebări asupra unor obiceiuri. „Aşa se face”, „aşa e bine”, „aşa zice nu ştiu cine” sunt doar câteva răspunsuri care trădează multă ignoranţă duhovnicească. Din păcate, sunt şi obiceiuri care, în loc să sporească sufleteşte, mai mult păgubesc, cultivând superstiţii şi practici nesănătoase. De aceea, trebuie ca naşul să cunoască ce se face şi ce nu se face la un botez, funcţie de specificul zonei în care locuieşte sau botează.

Care este rânduiala botezului creştin

Viitorul creştin (matur sau copil), însoţit de părinţii trupeşti, de naş, rude, cunoscuţi şi fraţi creştini, cu toţii vin la sfântul locaş îmbrăcaţi frumos şi decent. Atenţie. Botezul nu este o expoziţie de papagali în toatele multicolore. Mai de folos este să ne îmbrăcăm în rugăciune, înţelepciune şi fapte bune. Nu putem suplini aceasta cu toalete care să ne determine la ifose, mofturi, slavă deşartă şi alte prăpăstii duhovniceşti.

Slujba Botezului (în rit ortodox) are două mari părţi: Exorcismul (numit şi lepădare) şi Botezul propriu-zis.

Exorcismul este acea parte a slujbei în care preotul invocă puterea lui Dumnezeu, pentru a ocroti şi a scoate sufletul viitorului creştin de influenţa duhurilor rele (numite diavoleşti, căci „diavol” în greacă înseamnă „separare în două prin aruncare”, desemnând duhul rău care atacă pe om, vrând să-l separe pe om de Binele divin). În acest context, preotul întreabă pe cel ce vine la botez dacă se leapădă de Satan (împotrivitorul) şi se uneşte cu Hristos. Tot acum, cel ce se va boteza îşi mărturiseşte credinţa creştină, rostind „Crezul”, pentru a se sublinia că Botezul se asumă de bunăvoie. În cazul pruncilor, răspunsurile sunt oferite de către naş, cu pruncul în braţe, tocmai în virtutea autorităţii spirituale pe care o are.

După Exorcism, are loc Botezul propriu zis, în care naşul (naşa) are de făcut câteva gesturi liturgice semnificative. Mai întâi, dezbracă pruncul (sau ajută pe cel matur) de scutecele (hainele obişnuite), ceea ce semnifică dezbrăcarea creştinului de omul cel vechi. „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului.” Aşa se explică şi procurarea unor hăinuţe noi de către naş.

În momentul Botezului, naşul îmbracă pe fin într-un scutec alb, numit popular „crâşnă”, (nu „crâşmă” cum greşit spun unii), cuvânt ce provine din slavonescul „crasnă” care înseamnă frumuseţe). Acesta simbolizează Învierea, haina lui Hristos, cu care ne îmbrăcăm, de aceea se şi cântă un verset biblic „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.”

Urmează apoi un moment în care naşul va fi martor al pecetluirii celui botezat cu pecetea Sfântului Duh, prin mirungerea cu Sfântul şi Marele Mir, o substanţă aromată ce simbolizează mulţimea virtuţilor Duhului Sfânt. Această pecetluire se face de către preot, naşul răspunzând „Amin” (în ebraică înseamnă „aşa să fie”, „adevărat”).

Apoi naşul va îmbrăca pe creştin în noile hăinuţe, simbol al îmbrăcării cu omul cel nou, cum am spus mai sus. Urmează apoi înconjurarea de trei ori a Sfintei Evanghelii de către fin şi naş, simbol al faptului că un creştin gravitează în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, care-i susţine viaţa spirituală, precum Pământul în jurul Soarelui, care îi menţine viaţa biologică.

Un alt gest important făcut de naş este primirea pruncului nou botezat. Preotul aşează pruncul în faţa Uşilor Împărăteşti, care simbolizează Uşile Raiului, iar naşul se închină de trei ori, în numele Sf. Treimi şi ridică pe prunc, simbolizare a faptului că naşul va creşte pe fin pe calea vieţii celei bune, care duce către Rai. În cazul unui adult nou botezat, naşul doar însoţeşte pe fin în faţa Catapetesmei, atunci când se închină, ţinându-l de mână, simbol al ocrotirii părinteşti în noua viaţă creştină.

La sfârşitul slujbei există obiceiul ca naşul să facă o donaţie Bisericii, ca simbol al recunoştinţei spirituale şi materiale. Din nefericire, acest subiect este insuficient înţeles de către unii sau practicat în mod necuviincios de către anumiţi clerici, ceea ce generează critici uneori justificate, alteori nu. Recunoştinţa n-ar trebui să ajungă motiv de bătaie de joc, privind atât dintr-o parte cât şi din cealaltă.

Se obişnuieşte ca, după Botez, toată lumea să participe la o agapă, o masă a bucuriei şi comuniunii. Mulţi cred că acest moment este cel mai important din tot evenimentul, ceea ce este eronat. Nu trebuie să idolatrizăm pântecele, mâncarea sau băutura.

De aceea, Botezul se poate săvârşi oricând în cursul anului, dar în perioade de post această agapă trebuie să fie organizată în sensul postirii.

Solemnitatea momentului ar trebui bine însuşită de către participanţi, căci este vorba de chestiuni definitorii în vioaţă, până la urmă. Din păcate, formalismul şi ignoranţa unora.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

Punerea numelui copilului

Numele copilului este pus in a opta zi după naştere. Rugăciunile zilei a opta au o formă liturgică. Incep cu doxologia obişnuită, invocarea Duhului Sfânt, Trisaghionul şi Rugăciunea Domnească şi se termină cu apolisul liturgic. Aceasta în sine este un indiciu că suntem acum pe calea noastră către Biserică. Primele rugăciuni nu erau decât un salut iniţial, o primă „întâlnire"; acum viaţa care tocmai a început este transformată într-o procesiune către „templul [Biserica] pământesc" în care va fi împlinită mântuirea. După acest „început":

„Doamne, Dumnezeul nostru, Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, să se însemneze lumina feţei Tale peste robul Tău acesta (N) şi să se însemneze Crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima şi în cugetul lui, ca să fugă de deşertăciunea lumii şi de toată vicleana uneltire a vrăjmaşului şi să urmeze poruncile Tale. Şi dă, Doamne, ca numele Tău cel sfânt să rămână nelepădat de dânsul, când se va uni, la vremea cuvenită, cu Biserica Ta cea sfântă, desăvârşindu-se prin înfricoşătoarele Taine ale Hristosului Tău; ca, după poruncile Tale vieţuind şi păzind pecetea nestricată, să dobândească fericirea celor aleşi în împărăţia Ta [...]".

Insemnarea cu Sfânta Cruce şi în continuare cuvintele rugăciunii ne amintesc de „Rugăciunea de la primirea catehumenilor", de care am vorbit la începutul studiului nostru. Intr-adevăr, este acelaşi ritual, doar că astfel transpus, încât să corespundă condiţiilor Botezului infantil. Este ritualul Bisericii când ea îl ia în posesie pe prunc în numele lui Hristos şi îl însemnează cu Semnul Crucii, semnul biruinţei şi domniei lui Hristos, şi începe să-l pregătească pentru Botez.

Singurul element nou este numirea pruncului. In Ritualurile zilei întâi nu a fost pronunţat niciun nume. Dar acum copilul este chemat pe nume şi acest nume legat de Numele Sfânt al lui Dumnezeu: „Şi dă, Doamne, ca numele Tău cel sfânt să rămână nelepădat de dânsul". Numele unui om, distingându-l de toţi ceilalţi oameni, îl identifică drept persoană şi îi afirmă unicitatea. Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu are un nume omenesc pentru că este persoană deplină, şi nu „omul în general", nu un purtător abstract şi impersonal al unei naturi umane abstracte. Natura umană nu există în afara persoanelor, fiecare dintre ele fiind atunci un mod cu adevărat unic şi în întregime personal al întrupării şi împlinirii acelei naturi.

Ritualul numirii este de aceea recunoaşterea de către Biserică a unicităţii acelui prunc, a darului dumnezeiesc al „personalităţii" lui. Legându-l de Numele Sfânt al lui Dumnezeu, Biserica arată că fiecare nume este sfânt, adică sfinţit prin numele omenesc al lui Hristos însuşi. In Hristos numele fiecărei fiinţe omeneşti este arătat drept nume al unui fiu al lui Dumnezeu, creat şi menit pentru o relaţie personală cu Dumnezeu, o participare personală la împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, şi nu pentru o disoluţie într-o „nirvana" impersonală. Numele meu este „eul" pe care Dumenzeu îl creează adresându-Se lui ca un „tu" şi pe care El însuşi îl revelează ca persoană, ca Nume Sfânt, ca tu al unei iubiri şi comuniuni veşnice. Dacă pentru Biserică, pentru toţi sfinţii, pentru întreaga ei experienţă, Hristos însuşi este prezent în Numele Său de Iisus, dacă acest Nume Sfânt pentru noi este prezenţă, co-muniune, bucurie, putere, aceasta se datorează faptului că numele este taina persoanei, epifania, darul fiinţei Sale înseşi.

Numele lui Hristos sfinţeşte şi face sfânt numele meu, îl face expresia, taina persoanei mele în Hristos pentru întreaga veşnicie. Şi slujba zilei a opta - fiind darul către mine al numelui meu în Hristos şi în Numele Lui Sfânt - este astfel darul către mine al acelei „personalităţi" create de către Dumnezeu, care urmează să fie restaurată în Botez şi salvată pentru împărăţia lui Dumnezeu.

In trecut numele fiecărui creştin era tratat ca nume sfânt şi încă din copilărie era învăţat să-l respecte ca sfânt. Din această intuiţie a sfinţeniei numelui s-a dezvoltat tradiţia de a-i da pruncului un nume de sfânt, adică un nume deja „împlinit" ca sfânt de către un creştin. Aceasta nu era doar căutarea protecţiei unui „patron" ceresc; mai degrabă era rodul unei experienţe vii a Bisericii drept „comuniune a sfinţilor", al certitudinii că sfinţenia este singura menire şi chemare adevărată a omului. In lumina acestei tradiţii, cât de triste şi chiar demonice sunt desacralizarea actuală a numelui omului, reducerea lui la tot felul de porecle vulgare, creşterea indiferenţei faţă de înţelegerea creştină a cuvântului în general şi a numelui în special! Cât de minunat ar fi dacă noi, creştinii ortodocşi care trăim în Occident, decât să urmăm pur şi simplu această degradare progresivă a numelui uman - şi de aceea a persoanei numite prin el -, să începem mai degrabă recuperarea numelui ca nume sfânt: întâi, prin întoarcerea la folosirea numelor consacrate prin sfinţenia sfinţilor şi, apoi, prin folosirea lor cu aceeaşi iubire şi cinstire cu care invocăm Numele unic şi sfânt al lui Iisus!

Punerea numelui pruncului are loc în ziua a opta de la naşterea sa. Ştim deja că ziua a opta este un simbol al împărăţiei lui Dumnezeu, al realităţii cereşti dincolo de „lumea aceasta" şi la care suntem făcuţi părtaşi în Botez şi Mirungere. De aceea, către aceste Taine este îndreptat ritualul punerii numelui. Nu viaţa veche, ci cea nouă şi veşnică este cea care constituie orizontul ei; Biserica priveşte dincolo de „lumea aceasta" când îl întâmpină pe pruncul creat pentru veşnicie.

Şi pentru că întreaga istorie a mântuirii este iarăşi împlinită de fiecare dată când un prunc este rânduit lui Hristos şi împărăţiei Lui, ritualul punerii numelui se termină cu un tropar al Sărbătorii înfăţişării la Templu a lui Hristos însuşi [al întâmpinării Domnului], îl oferim pe acest prunc lui Dumnezeu în acelaşi fel în care, într-un moment unic în timp, un Prunc unic a fost oferit lui Dumnezeu. El a devenit copil pentru ca toţi copiii să devină fii ai lui Dumnezeu şi să intre în bucuria de nedescris a vieţii lui Dumnezeu şi a împărăţiei lui Dumnezeu, pentru ca fiecare copil să poată fi arătat ca obiect unic al iubirii unice. Lui Dumnezeu I-l rânduim pe cel pentru care Hristos S-a rânduit pe Sine din întreaga veşnicie. Pentru că doar în această rânduire poate unicitatea fiecărei vieţi omeneşti să-şi găsească împlinirea.

Alexander Schmemann 



In a opta zi de la naştere, copilului i se dă nume; în a patruzecea zi, mama se duce la biserică pentru a i se face rugăciunile de curăţire şi pentru a fi îmbiseridt pruncul botezat. (SfântulIoan Gură de Aur)

Punerea numelui nu este un lucru atât de puţin însemnat cum cred oamenii care ţin minte numele mai bine decât cunosc miezul lucrurilor şi legăturile dintre ele. Inţelepciu-nea omului întâi-zidit a fost pusă la încercare şi vădită prin aceea că a pus nume fiecărui suflet viu. Prin punerea numelor de către patriarhi s-a arătat nu o dată darul străvederii şi prorocirii, însuşi Dumnezeu, când a binevoit să-i dea lui Avraam o binecuvântare nouă, plină de înţeles, asupra urmaşilor lui, i-a dat ca pe o chezăşie, ca pe o pecete, ca pe un semn de taină al binecuvântării aceleia, un nume nou. Sfânta Biserică, ştiind că puţini sunt în stare să pună singuri nume purtătoare de binecuvântare, a rânduit minuna-tul obicei de a pune nume de Sfinţi, care prin harul acelor Sfinţi au întotdeauna înţeles bun şi pot aduce binecuvântare. Deosebit de bine este însă pentru acel prunc căruia i se dă nume de Sfânt nu numai după obicei, ci din credinţă şi din dragoste către Sfânt. (Sfântul Filaret al Moscovei)

La noi, numele au început să fie alese nu după Dumnezeu. După Dumnezeu, iată cum trebuie făcut. Alegeţi nume din calendare: fie al Sfântului zilei în care se naşte pruncul, fie al zilei când se botează, fie al uneia dintre cele trei zile care urmează Botezului. Atunci, lucrul se va face fără socoteli omeneşti, ci cum va da Dumnezeu, pentru că zilele de naştere sunt în mâinile Domnului.

Şi petrecerile de bucurie pentru naşterea pruncului au luat-o, de asemenea, razna. Dacă poţi, schimbă şi acest lucru. împarte săracilor şi nevoiaşilor ceea ce ai cheltui pe ospăţ - şi asta fără nici un fel de calcule. Ce săraci îţi va trimite Dumnezeu, acelora să le dai. Dumnezeu vede toate... (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Naşterea pruncilor trebuie întâmpinată nu numai cu simţăminte de bucurie, ci şi cu gânduri evlavioase: acela de a căuta pentru ei un viitor fericit nu doar în reuşita lumească, ci şi în unirea fiinţării lor pământeşti cu cea cerească. Copiilor nu trebuie să li se pună nume la întâmplare ori superficial, după cum place sau nu place felul cum sună numele şi aşa mai departe, ci cu gândul la binecredincioşii strămoşi, ale căror suflete au puterea de a transmite o binecuvântare lucrătoare urmaşilor, iar şi mai bine cu gândul la Sfinţi, ale căror rugăciuni şi binecuvântări sunt, fără urmă de îndoială, binefăcătoare. (Sfântul Filaret al Moscovei)

Dacă ne vine greu să alegem numele legat de ziua naşterii pruncului, haideţi să ne uităm la a opta zi de la venirea lui pe lumea lui Dumnezeu. Să ne amintim că în vechime, în vremurile vechi-testamentare, tocmai în a opta zi se punea nume pruncilor, pentru că opt este numărul care simbolizează veşnicia - şi poate că la a opta zi vom găsi numele care se va dovedi sfânt şi profetic pentru copilul nostru. Dar dacă nici a opta zi nu ne va spune nimic? Atunci să ne uităm la ziua a patruzecea, fiindcă adeseori mamele, dacă pruncul este sănătos şi viaţa lui nu e în primejdie, în ziua a patruzecea merg la biserică sau cheamă acasă preotul ca să citească asupra lor rugăciunile de curăţire şi să poată merge iarăşi la spovedanie şi împărtăşanie, ca în această zi a patruzecea Dumnezeu să-l învredniceas că pe prunc de Lumina Cerească, de Lumina Botezului, să-l numere în ceata aleşilor Săi. Dar a patruzecea zi s-ar putea, de asemenea, să nu ne spună nimic - şi atunci ce e de făcut?

Să ştiţi că Ortodoxia nu este manualul de drept sovietic. Ortodoxia este mai largă decât toate manualele şi toate paragrafele, decât toate prescripţiile juridice, şi de aceea poate că aveţi deja un nume pregătit pentru prunc. Să presupunem că s-a născut un băiat, iar dumneavoastră aveţi deja dorinţa lăuntrică de a-l închina lui Dumnezeu şi ocrotirii Făcătorului de minuni Nicolae. Oare vă va osândi Domnul dacă îi veţi da pruncului, „împotriva graficului", acest nume, care în traducere din greceşte înseamnă „biruitor de popoare"? Bineînţeles că nu! Pentru că Ortodoxia este cunoscută cu inima, şi cu inima ni s-a dat să ne apropiem de Dumnezeu - cu inima şi cu mintea, nu doar cu mintea. Aşadar copilul poate fi numit şi la inspiraţie, după simţirea inimii, dintr-o cinstire deosebită pentru un anumit bineplăcut al lui Dumnezeu. (Protoiereul Artemie Vladimirov)

Articol preluat din cartea "Cum sa educam ortodox copilul"

Ce trebuie sa faca parintii la botez

Ce trebuie să facă părinţii la botez. Evenimentele importante din viaţa noastră necesită o implicare pe măsură. Există însă riscul ca imperativul „să facem!“ să se transforme în interogativul „ce facem“, atunci când nu suntem bine informaţi. Sau, mai rău, să facem ce nu trebuie din lipsă de cunoaştere. Aşadar, ca părinte, ce trebuie să fac la Botezul copilului meu?
Există tendinţa ca evenimentele spirituale importante (Botez, Cununie, Înmormântare) să se transforme în contra-evenimente, mai ales când, din lipsă de informare autentică, cei implicaţi tind să „umple” cu ceva spaţiul şi timpul. Aşa apar „obiceiurile” legate de aceste evenimente, unele dintre ele neavând nici o legătură cu acestea (sau fiind chiar contrare spiritului lor), menirea lor fiind aceea de a satisface mai degrabă dorinţele de fast, epatare, sau hedonism ale celor implicaţi. Astfel, atenţia participanţilor deviază de la Taina spirituală propriu-zisă, spre lucruri superficiale, cum ar fi toaletele, masele, petrecerile, imortalizările foto/video şi chiar mofturile apărute din senin.
În cazul Botezului, pare că părinţii n-ar avea nici un rol important în cadrul slujbei, ci doar acela de a fi buni organizatori ai evenimentului. Lucrurile nu sunt chiar aşa simple cum par.
Ce trebuie să facă părinţii la botez. Motivaţia Botezului
În spaţiul public mai apare din când în când întrebarea „De ce să-mi botez copilul? Nu pare că-l îndoctrinez de mic? De ce Biserica practică botezul pruncilor?” Răspunsul ţine de două componente: credinţa şi educaţia. Botezul, ca Taină de intrare în creştinism, exprimă credinţa celui ce se botează. De aceea, este foarte important ca părinţii să ştie ce este Botezul, cu atât mai mult dacă ei, la rândul lor sunt deja botezaţi. Prin urmare, Botezul nu trebuie făcut din nici un alt motiv decât din credinţă (nu „din obligaţie” sau „cu forţa”).
Apoi, să nu uităm că e dreptul părinţilor să-şi educe copilul aşa cum cred ei mai bine. Biserica practică Botezul pruncilor nu prin impunere, ci la solicitarea părinţilor. Aceştia doresc să-şi boteze copilul din conştiinţa că creştinismul este sfânt şi sfinţitor. Prin urmare, dacă este un lucru bun, de ce să-i fie refuzat si celui mai tânăr membru al familiei? Mai ales cu cât, dacă acceptăm că educaţia este o componentă esenţială a personalităţii, atunci educaţia creştină, ca mod de desăvârşire a persoanei, ar trebui să înceapă cât mai devreme şi să se desfăşoare cât mai temeinic. Aşa se face că, încă din vechime, a apărut naşul, ca părinte spiritual.
Ce trebuie să facă părinţii la botez. Alegerea naşului În rânduiala Bisericii există prevederea ca cel ce se botează să aibă un singur naş. Acesta este cel ce ţine în braţe pe prunc şi mărturiseşte credinţa în locul celui ce se botează, prin aceasta asumându-şi rolul de părinte/îndrumător spiritual. Dar responsabilitatea alegerii naşului revine părinţilor, cei care sunt primii responsabili de viaţa pruncului. Prin urmare, părinţii trebuie să se orienteze asupra unui naş care să fie un bun părinte spiritual pentru copilul lor.
Există obiceiul ca unul dintre naşii de la Cununia părinţilor să devină şi naş de Botez al copilului. Mi-ar plăcea să cred că la baza acestei tradiţii stă principiul că dacă naşii sunt buni părinţi spirituali pentru soţi, pot fi la fel de buni şi pentru copii acestora. Alte considerente avute în vedere la alegerea naşilor (poziţie financiară sau socială, prietenii lumeşti sau cercuri de interese şi de influenţă) nu fac decât să constituie viitoare riscuri în buna educaţie creştine a pruncului.
Ce trebuie să facă părinţii la botez. Organizarea evenimentului Pentru că părinţii sunt principalii responsabili de organizarea Botezului, e bine de ştiut că trebuie respectate anumite etape. În primul rând, pentru că Botezul este, în esenţă, o slujbă a Bisericii, trebuie ca înainte de orice alt detaliu organizatoric, părinţii să ia legătura cu biserica la care va avea loc Botezul, pentru a stabili cu precizie data şi ora evenimentului. Aceasta deoarece pot fi situaţii în care Botezul nu se poate desfăşura, nu din raţiuni teologice (el se poate săvârşi în orice zi), ci din raţiuni practice. De pildă, se poate suprapune în programul parohiei respective cu alte slujbe.
Sau (lucru întâlnit mai des) se poate întâmpla ca data aleasă să fie într-o zi de post. Caz în care Biserica nu interzice slujba Botezului, dar îndeamnă pe creştini să îşi asume seriozitatea ţinerii postului. Chestiune dificilă pentru unii creştini mai mofturoşi, care cred că înălţimea Botezului stă doar în atractivitatea petrecerii de după. Trebuie să înţelegem că aşa-numitele „petreceri” de după slujbele bisericeşti ale Botezului şi Cununiei sunt, de fapt, agape creştine, în care ar trebui să predomine spiritul Duhului Sfânt al creştinismului, nu lumescul unor petreceri pantagruelice sau bahice.
Nu poţi intra în sfinţenia creştinismului încălcând primul principiu sfinţitor al său: postul însoţit de rugăciune.
Ce trebuie să facă părinţii la botez. Participarea la slujbă În unele comunităţi, există greşitul obicei ca părinţii (în special mama) să nu vină la slujbă, obicei motivat de regulă prin superstiţia că „nu-i merge bine copilului”. Dimpotrivă, eu cred că neparticiparea părinţilor la Botezul propriului copil este chiar un motiv de a „nu-i merge bine” copilului, prin începerea total greşită a educaţiei acestuia. De altfel, recentele sondaje de opinie arată că o parte a românilor au o credinţă confuză, amestecată cu tot felul de superstiţii năucitoare. E bine să ştie părinţii că unul dintre cele mai grave lucruri ce pot periclita viaţa ulterioară a pruncilor lor este transmiterea către noile generaţii a unor valori greşite, mai cu seamă în domeniul spiritual.
În ceea ce priveşte slujba propriu-zisă, părinţii, tot în calitate de organizatori, trebuie să păstreze solemnitatea actului respectiv. Deşi ei nu au un rol activ în cadrul slujbei (precum naşii), trebuie să ajute pe cât posibil la buna desfăşurare. De pildă, dacă naşul sau naşa nu au suficientă experienţă în relaţia cu un nou-născut, e bine ca mama să fie în preajmă pentru a ajuta la diversele momente (ţinerea în braţe, dezbrăcarea şi îmbrăcarea pruncului, liniştirea lui în momentele de agitaţie sau plânset, etc. )
De asemeni, ca un trend nou apărut, e bine ca părinţii să explice persoanelor desemnate să imortalizeze foto/video evenimentul, o regulă de aur a fotografului/cameramanului: aceştia sunt ochiul discret, dar activ, care observă şi reţine detaliile importante ale momentului. Din păcate, există fotografi/cameramani care cred că evenimentul trebuie neapărat construit sub forma unui show. Aşa că fie încurcă sau tulbură momentele slujbei agitându-se peste măsură cu camera din dotare, fie pur şi simplu îi obligă pe participanţi să facă diverse gesturi doar pentru a da o spectaculozitate inutilă evenimentului (o spun din experienţă). Ţin să reamintesc faptul că o slujbă bisericească nu este un show senzaţional.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)